„Numele Melania mi se potriveşte, dar în sat încă mi se spune Vărvăruţa Măriuţii a lui Ionuc a Vârvarii”

-dialog cu scriitoarea Melania Cuc, în ceas aniversar

-Se spune că atâta timp cât vor fi cărări între oameni, cât vom fi în dialog unii cu alţii, lumea este pe făgaşul cel bun. Dragă prietenă Melania Cuc, te provoc la o cafea de seară, îndulcită cu mierea cuvintelor. Să mai povestim şi noi, aşa cum am făcut-o de nenumărate ori. Aş vrea să avem un dialog al prieteniei, al frumuseţii vorbei care ne leagă. E gata cafeaua? Dacă da, atunci să ne aşezăm confortabil la taifas. Ce este pentru Melania Cuc vorba?

-Vorba zboară, cuvântul rămâne. Cel puţin aşa simt eu, atunci când, vorbele alunecă de pe limbă, într-o şuetă, de ce nu , într-o bârfă nevinovată. Cuvântul este cel care zideşte. Vorba adaugă nuanţa, artificiul care atrage atenţia, dar… nu are darul dăinuirii. Mai întâi a fost Cuvântul. Divinitatea cu Facerea Lumii. Vorba a fost inventată de oameni, aşa, ca să nu se plictisească în nopţile luminate doar de focul din grota primordială. Povestea Vorbei, nu are nimic desuet, pentru că Anton Pann pare a fi mai viu ca niciodată în simbolistica românului de astăzi. Ţi totuşi, mi-aş dori ca în dialogul nostru sa ne bizuim pe cuvinte. Vorbele vine ele, şi nechemate în propoziţie.

-Eu personal te văd discretă, timidă poate, singură în lumea ta de vis, departe de brutalitatea vieţii. Vis şi poezie. O lume perfectă ce răspunde nevoii tale de puritate. Avidă de iubire, romantică prin definiţie, fragilă prin inocenţa ce te domină. Cine eşti cu adevărat?

- Nici pe departe! Nu sunt timidă decât atunci când am de obţinut ceva pentru mine personal. Atunci sunt tărăncuţa adolescentă, care se ruşina să dea bineţe trecătorilor de pe uliţa din satul ei. Dacă este nevoie să intru într-o luptă pentru o cauză care nu îmi aduce foloase materiale, dar care, cauză, mă incită la ,,bătălia,,pentru o idee, atunci sunt bătăioasă. Dau iama peste oamenii cu influenţă, şi dacă mă dau afară pe uşă, intru din nou, pe fereastră. Îmi plac bătăliile de acest gen, dar nu şi războaiele.

În viaţa mea personală, îmi place să fiu singură, num ă plictisesc niciodată de mine. Am ce comunica cu fiinţa mea, şi mereu mă surprind prin diferitele ipostaze pe care nu mi le cunoaştem fie şi numai cu o zi înainte. Uneori mă alint ce deşteaptă sunt!! Îmi zic , dar fără infatuare. Alteori mă dojenesc pentru un nimic. Eşti tare proastă, măi, surioară! Şi totuşi , nu sunt utopică, nu caută lumea perfectă în cutia mea cu zahăr candel.

Lumea este aşa cum este, şi trebuie s-o accept, pentru că nu sunt o sfântă. Am şi eu micile răutăţi, invidii , ranchiuna chiar, poftesc la ce nu îmi aparţine…doar că păcatele mele sunt pur şi simplu umane, şi , cum vin, aşa trec , repede, fără să facă prea mult rău la oamenii din jurul meu.

Eu nu am nevoie de puritate! Am nevoie de viaţă adevărată şi , crede-mă , am trăit deja tot ce i-a fost dat unei femei să trăiască în viaţă. Puritatea ţine de îngeri. Eu sunt om în carne şi oase.

-Născută vara, ca într-un vis de primenire şi renaştere. Explozie de lumină şi de iubire, de înmugurire şi înflorire, de revenire la viaţă şi metamorfoză. În apropierea Sânzâienelor. Ţi-a purtat Sfântul Ioan noroc?

-Eşti foarte romantic în miezul întrebărilor pe care mi le adresezi. Aş putea să-ţi răspund în vers. Nu o voi face pentru că mi-ai prilejuit , cu acest dialog, ocazia de-a mă privi în oglindă. Vreau să îmi văd ochii care au nevoie de dioptrii, ridurile… Clişeu? Poate, dar amintindu-mi de clipa de naştere, nu m-am apropiat cu gândul imediat de lumina din cumpăna verii, clipă astrală în care am venit pe lume. M-am gândit imediat la vara anului 1946, anotimp în care seceta muşca din călcâiul ţărânei. Satul meu nu îşi revenise încă după dijma pe care o plătise în sânge şi grâne, Războiului Mondial. Tata abia se obişnuise din nou cu coasa, după ce ţinuse puşca între palme, făcând frontal de răsărit până la Cotul Donului. A venit acasă, unde nu şi-a mai găsit nici caii nici căruţa, toate fuseseră rechiziţionate din ordin militar. Doar bunica , mai alba la păr şi cu riduri la colţurile ochilor, îşi aşteptase feciorul, singurul ei copil. Bunica şi mama, cu care tata se însurase în urmă cu şase ani, mai înainte de-a fi luat la oastea ungurească.

Încet , încet satul nostru se ostoia după cumpăna cea grea. Plugurile muşcau iar în brazdă. Grâul în holdă creştea. Şi toate dar fi avut rostul lor dacă… Seceta din 1946 a fost ca o molimă. Eu am fost darul pe care l-au primit în ziua de 22 iunie la ora 7 dimineaţa. Eram un copil mult aşteptat. Dorit. Iubit. Tata se numea Ioan, ai lui toţii îl dezmierdau Ionuc. Ar fi putut să mă cheme Ioana, după numele lui, după Sfântul Ioan, pe care îl pomeneai în întrebarea de mai sus. Nu a fost aşa. Cum m-a născut mama, bunica Varvara a şi pus ,,stăpânire,, pe mine. Doar, mă aşteptase şi ea, ani de zile, şi casa aia i se părea a fi pustie fără scâncetul unui copil.

Tata era singurul ei fiu, Eu eram singura ei nepoată. Nu aveam nici două ceasuri şi, mi s-a spus, că am fost luată în braţe şi dusă în şura cu fân proaspăt. Trebuie să fi fost pe la ora zece dimineaţa. Într-o duminică. Prin ţiglele acoperişului se filtra lumina solară şi spaţiul acela mirosea a fân proaspăt cosit, a flori de sânziene şi mentă sălbatică. Trebuie că era raiul pe pământ. Bunica Varvara a fost o femeie foarte frumoasă. Una dintre frumseţile feminine de cele trei văi din jurul Archiudului. Era harnică şi…zgârcită. Nu cred ca i-am semănat în nici o privinţă, deşi mereu a fost convinsă că eram bucăţică ruptă din dânsa… Ce vrei, vocea sângelui!! Bunica, mama tatei se născuse în casa unui biriş sărac din saltul vecin, Ocniţa. S-a măritat la 15 ani, cu bunicul Constantin, fecior de gazde mari, din Archiud. Nu era el o frumuseţe, era blond, voinic cât un haiduc şi cu turme de oi ţurcane pe dealurile din jur. Nu aveam semn nobiliar, dar familia noastră a ţinut satul cu rădăcinile înfipte în glodul acela fertile. La moartea străbunicului, se spune, că întregul cortegiu funerar a fost însoţit de 24 de perechi de boi cu colaci de grâu în coarne, şi turme reunite din sute de oi. Şi să mai spunem că nu suntem un popor…mioritic. Să revenim la ,,oile noastre,,. Bunica m-a luat cu ,,japca ,, aş zice, de lângă mama, care ca orice lehuză era ostenită după facere. -Să o cheme Varvara!! A zis bunica, şi cuvântul ei era cuvânt, nu vorbă în vânt. Popa Patriciu Tătaru, chemat la un pahar de jinars verde, a consemnat mintenaş.

-Ce poveste are numele Melania, un nume mai puţin întâlnit la sat?

- Mda. După o zi, poate două, mama şi-a revenit în putere. A fost tare supărată de isprava bunicii, pe care nu prea o avea la inima, de, nora şi soacra, câinele şi pisica. Chiar în vara asta, trecând pe la Archiud, din una din alta, povestind cu o bătrâna mai hâtră, aceasta mi-a spus: ,, M-am dus la mumă-ta cu mâncare bună, cum e duce pe atunci la femeile după facere. No, tu Măriuţă, ce nume i-ai pus la copcila? Am întrebat-o. Ea s-a uitat la mine, s-a uitat la tine, care erau ca o motroaşcă în scutece. S-o uitat lung, lung…la soacră , apoi mi-o zis ca un oftat ca din inimă: Noi, o cheamă Copilă!!! Am râs. Maica ta era plânsă toată. Bunică-ta, care tocmai venea cu blidul cu plăcinte, îmi zice: No, o botezăm Vărvăruţa, să-mi ducă numele mai departe! Nu ştiu exact cum au stat lucrurile, dar se pare că şi mama avea drept pe boţul acela în scutece. Mi-a pus şi ea un nume. Al doilea, dar pe care l-am folosit cu drag aproape întreaga viaţă. Melania.

Melania era şi mătuşa mea din Braşov, cucoană adevărată, din familie bună, cu care fratele mamei, avocatul, se însurase. Melania mi se potriveşte, dar în sat încă mi se spune Vărvăruţa Măriuţii a lui Ionuc a Vârvarii.

(Fragment din volumul în curs de apariţie „M& M-De la bârfă la conversaţie”, Melania Cuc şi Menuţ Maximinian)

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]