CARTEA CELOR PATRU MÂINI. UN FOŞNET DE LUMINĂ ÎN DEGETE FLĂMÂNDE

Este îndeobşte cunoscut că un jurnalist e cu atât mai bun cu cât ştie să-l facă pe interlocutor să se destăinuie, stabilind o comuniune afectivă cu el, în aşa fel încât să dispară orice barieră de vârstă, condiţie socială, ori de altă factură. Dar când doi reporteri se întâlnesc şi pun la cale un proiect, este dificil a stabili care din ei este mai perspicace şi mai performant în dialog, astfel ca să se poată închega un interviu care să reflecte, de la general la particular, contribuţia celui intervievat la starea culturii actuale. Este şi cazul celor doi protagonişti ai cărţii de faţă, care-şi înfruntă ideile, amintirile, concepţiile în întrebări şi răspunsuri provocatoare, apte să oglindească personalitatea fiecăruia. Firul roşu al convorbirii este, desigur, literatura română contemporană. O carte cu două personaje, care atrag magnetic, alte şi alte nume cunoscute şi mai puţin vehiculate, dar destul de interesante ca să fie consemnate aici. Un interviu supradimensionat care a cimentat o prietenie literară, o filiaţie spirituală şi o legătură afectivă indestructibilă.

Pornind de la ideea făuririi punţilor între oameni, doi creatori, Melania Cuc şi Menuţ Maximinian, cu date ontologice diferite, dar cu acelaşi entuziastm, s-au aşternut la vorbă. N-ar fi fost prima dată. Un interviu “deghizat” – în care orizontul de aşteptare al fiecăruia este învăluit în ceaţă sinilie la început, apoi, pe măsură ce se înaintează în convorbire, azurul se înstăpîneşte, se ridică vălurile şi totul devine limpede. Ideea unui fruct comun a încolţit, pe măsura înaintării în miezul incandescent al întâmplărilor şi fenomenelor, care se voiau consemnate. Era un joc prea serios, ca un început de înţelepciune. Fiecare venea cu avuţia lui, cu întreg bagajul fizico-chimic-spiritual pe care-l aşeza pe aceeaşi masă, la eventualul ospăţ al cuvintelor.

Viaţa unor creaţii şi creaţia unor vieţi. Laolaltă. “Unele creaţii au viaţa mai scurtă, altele sunt matusalemice, ca şi oamenii” – spune Melania Cuc. Acest volum de publicistică are ca subiect şi ca obiect, creaţia şi pe creatorul ei. Tainele de nedescifrat până acum, încep treptat să se distaine.

Fiinţă socială, omul a fost creeat cu un organ miraculos pentru vorbire, pentru comuniune. Al doilea sistem de semnalizare, vorbirea, i s-a dat ca să fie diferenţiat de celelalte făpturi ale Domnului.

Ioanid Romanescu spunea: “Poezia a diferenţiat şi mai mult omul de celelalte animale”.

Iar Melania Cuc spune: “Literatura este Vrajă, este mirajul după care alergăm în deşertul zilnic”.

“Cafeaua de seară”, “îndulcită cu mierea cuvintelor” – la care ne îmbie tânărul scriitor Menuţ Maximinian în complicitate cu Melania Cuc, este un pretext grozav pentru conversaţie, ba chiar un stimulent eficace. Pentru că, aşa ca după un alcool băut cu măsură, are darul de a dezlega limbile. Această carte s-ar putea socoti şi un volum de memorialistică scris sub formă de dialog. Dialogul provocat este pretextul pentru cei doi, de a înşirui povestea vieţii lor, cu încrengăturile respective.

Aşadar, să dăm pe gât un păhărel de alcool razachiu, poate să fie şi jinars verde, ca să ni se dezlege limba. Nu mai mult, pentru că, după două pahare, se cam încurcă limbile.

Aşa cum susţine Melania Cuc, “Cuvântul este cel care zidăreşte. Vorba doar adaugă nuanţa, artificiul care atrage atenţia, dar… care nu are darul dăinuirii”.

Păşind pe tărâm psihologic, Melania Cuc se întreabă: “Dar oare ştie cineva care este visul, care este realitatea? Unde este limesul extrem de subţire dintre ficţiune şi realismul palpabil? Nu am descoperit încă, dar e cert, Visul ne salvează ca oameni”.

Colocviul din jurul măsuţei de cafea alunecă în trecut, până în clipa de graţie a naşterii autoarei, pe care ea o aminteşte cu glas înmuiat în nostalgie.

Evocarea părinţilor şi bunicilor vine de la sine, fiindcă pentru om, rădăcinile sunt esenţiale. Numele de botez al autoarei intervievate are şi el istoria lui, o istorie de toată frumuseţea, dar până la urmă, în satul Archiud, i se spune, aşa cum a vrut bunica paternă, “Vărvăruţa Măriuţii a lui Ionuc a Vârvarii”.

Înaintezi în această scriere aşa cum ai înainta în viaţă. Vii cu mâinile goale, pleci cu mâinile încărcate de daruri. Te îmbogăţeşti. Devii altul. Te cauţi printre rânduri şi te re-descoperi. Şi bucuria ta, la câte o vorbă cunoscută, nu cunoaşte margine.

Te familiarizezi cu persoanele şi până la urmă, ele îţi devin foarte apropiate, un fel de rude. Cu toată încărcătura afectivă pe care ţi-o picură în suflet. Te ataşezi uşor de persoanajele pozitive şi-ţi displac cele negative. Cu alte cuvinte, te implici în poveste.

Saga familiei Melaniei Cuc poartă amprenta locului şi timpului de desfăşurare. Cu toate acestea, nici unul din membrii familiei nu constituie un prototip, un clişeu, un şablon al ţăranului de la jumătatea veacului XX, dintr-un sat ardelean. Fiecare are nota lui de specificitate, nimeni nu seamănă cu nimeni. În ipostaza de copil pe lângă casă, iubit de părinţi şi mai ales de bunica Vârvara, figură expresivă, cu mare potenţial pedagogic, micuţa Melania-Varvara s-a dezvoltat sub imperiul setei de cunoaştere a oricărui amănunt semnificativ din mediul rural, mai cu seamă din ograda, livada şi

uliţa copilăriei.

Etapele vieţii scriitoarei sunt depănate molcom, constituindu-se în istorisiri la gura vetrei, uneori încinse cu câte un buştean, alteori torcând în spuză. Condiţia esenţială: profesionalismul jurnalistului şi sinceritatea şi onestitatea respondentului, capitalul de interes fiind când de o parte, când de alta, dar în aceeaşi măsură, ca într-un joc sportiv în care fair-play-ul este imperios necesar.

Menuţ Maximinian îi adresează colegei sale Melania Cuc, întrebări fireşti, eliberat de complexele legate vârstă. Profesionalismul lui este fără cusur. La rândul său, Melania Cuc intră în stare şi reuşeşte să ofere gazetarului şi cititorilor, o oglindă a sa, cât mai aproape de original. “Cred că între toate câte există în galaxie, eu sunt una dintre monadele Creaţiei”, mărturiseşte scriitoarea, poeta, jurnalista, eseista, pictoriţa care semnează cu acest nume. Conştientă de propria valoare, Melania Cuc a ştiut din totdeauna ceea ce doreşte să facă în viaţă şi a reuşit să-şi împlinească visul, prin har şi dăruire, dar şi printr-o muncă, salahorică, aşa cum se exprimă.

Cei doi profesionişti ai cuvântului sunt în permanenţă “pe aceeaşi undă” şi reuşesc să comunice perfect, astfel că volumul este structurat şi închegat foarte bine. Rodul dialogului are gustul desluşirii, al limpezirii rostului scriitorului pe lumea aceasta, cu alonjă subtilă, în veşnicie.

Părerea Melaniei Cuc în legătură cu “arta conversaţiei” este următoarea: “Vorbim nu conversăm. Arta conversaţiei s-a pierdut în ultimele decenii, şi nu doar în România. Frazele noastre sunt ca tăiate din bardă, abrupte sau la capătul celălalt al sentimentelor, frazele ne sunt alunecoase ca un guşter rece care îţi intră în sân. Fiecare vrem să-l convingem pe celălalt de adevărul nostru, personal. Nu ne prea pasă de părerea interlocutorului şi ne suprapunem în remarci dintre cele mai nepotrivite, ba, chiar şi caraghioase, uneori. Mă simt ca un obiect, atunci când stau la o cafea cu cineva, şi acel cineva e cu gândul la ale lui, în timp ce mi-a pus o întrebare şi la care eu mă străduiesc să îi dau un răspuns. Realizez că totul este formal, o cutumă socială, şi că începe să nu ne mai pese de cei din jur. Dar, oare, de noi înşine ne pasă îndeajuns, pentru a dialoga şi lăuntric? Nu prea. Clipa cea repede ne toacă, asemeni unui malaxor, nu mai citim din marile cărţi ale omenirii, nu ne mai punem întrebări esenţiale”.

Ceea ce se remarcă la istorisirile Melaniei Cuc, care sunt un fel de tablouri de epocă, este faptul că ele conţin, fiecare, un model, o învăţătură, o pildă de comportament pentru timpurile noastre. Aşezate în antiteză cu situaţiile actuale, ies şi mai mult în evidenţă, buna cuviinţă, respectul, demnitatea persoanelor care intră în contact unii cu alţii.

La întrebarea reporterului, scriitoarea îşi declină Crezul artistic: “-Ca şi patria, care este Patria cea Mare şi patria mică, adică locul natal, aşa este şi Neamul. Neamul ca Naţiune şi neamul de sânge, de familie. Cele două stau într-o balanţă perfectă. Nu poţi face parte dintr-un neam, dacă nu simţi că-i aparţii şi celuilat. Există aici o fidelitate infailibilă”.

Cât priveşte neamul ei, descendenţa scandinavă coroborată cu cea neaoş-românească, au alcătuit un melanj, pe cât de interesant, pe atât de original, în urmaşi, printre care se numără şi Melania Cuc.

Archiud! Spaţiu mioritic în care au poposit strămoşii ei păstori transhumanţi cu sute de ani în urmă, din nordul Scandinaviei şi s-au naturalizat aici, reuşind, în cele din urmă să iubească acest meleag şi să-l considere spaţiul numit Acasă şi biserica din suflet.

Cartea cu coperţi de sticlă tratează omul în profunzimea sa, cu trup şi suflet şi spirit, din toate punctele de vedere. Este o viziune globală şi în acelaşi timp, particulară asupra condiţiei sale şi reporterul a avut grijă de toate aspectele. Neglijarea, fie şi a unei laturi a personalităţii umane ar fi dus la ştirbirea acelui rotund care se numeşte viaţă, îndeobşte, această aventură continuă. Şi Menuţ Maximinian ştie asta. Întrebările sale vizează întregul. Şi o face cu maximum de profesionalitate, aşa cum am precizat.

Întrebări care vizează problemele fundamentale ale filosofiei, categorii bine definite, despre viaţă, suflet, experiment, echilibru, înţelepciune, menire, geniu şi contingent, întâmplare, dorinţă, naşterea conştiinţei, continuitate, dualitate, memorie, scop, univers, ş.a.: “- De ce ne naştem pe acest pământ? Oare există pentru fiecare un scop anume stabilit de Dumnezeu?” - sunt abordate cu îndrăzneală şi tot în aceeaşi manieră sunt găsite răspunsuri, legitime, universal acceptate, deşi, unele ar părea surprinzătoare, într-o viziune veche şi totuşi, modernă asupra vieţii: “Nu ne naştem. Renaştem! Eu cred într-o continuitate, dacă nu prin încarnarea promovată de sectele hinduiste, prin perpetuarea spiritului, a energiei care se conectează la « generatorul suprem al Universului », o lentilă imensă care ne focalizează”.

Povestirile Melaniei Cuc din convorbirile cu ziaristul Maximinian Menuţ exercită acea putere de fascinaţie pe care ai găsi-o în marea literatură care ne-a definit ca oameni şi ne-a atras în chip irezistibil pentru ceea ce trebuia să devenim mai târziu. Dulceaţa slovei acestei autoare este molipsitoare şi plină de must care te ameţeşte şi uneori, te îmbată.

Scrierea este presărată cu un umor fin şi autoironie care te fac să empatizezi cu personajul. Mirosurile şi gusturile copilăriei nu se uită niciodată. Nici “boroboaţele” domestice pe care micuţa Melania le făcea, ca singur copil, răsfăţat în familie.

Stilul de relatare este simplu, cald, la îndemâna cititorilor. Autoarea lasă pur şi simplu să curgă amintirile, prefirându-le prin sita, ori “Pe firul de păianjen al memoriei” ca să cităm titlul unei arhicunoscute cărţi a scriitoarei Cella Serghi, deşi modalitatea de relatare este cu totul alta.

Evocându-şi ascendenţii, Melania Cuc încearcă să fie obiectivă dar nu-şi reprimă sentimentele. Priveşte cu îngăduinţă îndărăt, la acele vremuri în care ea era centrul universului, iar satul ei, Archiud, buricul lumii.

Aventura creaţiei literare orale începe foarte de timpuriu, pe când autoarea nu învăţase încă buchiile şi, mărturiseşte ea, “Pentru mine, toate vieţuitoarele din gosopodăria noastră constituiau motiv, subiect de literatură! Nu mă lua nimeni în serios, după cum spuneam. Li se părea că e normal să am imaginaţie. Mai târziu, la şcoală, recitam cât mă ţinea gura. Citeam cărţi care mă depăşeau ca vârstă. Făceam compuneri la toată clasa, dar eram disperată când trebuia să stau nemişcată în bancă, să învăţ tabla înmulţirii. Mai târziu, scriam şi scrisori de dragoste pentru fetele din vecini, care aveau drăguţii plecaţi în armată. Ele îmi dădeau, în schimb, agrafe de păr, fir de aţă colorată, cu care îmi tot propuneam să cos ,,păretare”. De început am început să cos, după desen, aşa pas cu pas, în urma acului, dar nu am avut răbdarea să termin lucrul acela vreodată”.

Una din primele creaţii ale sale este cea care a avut ca subiect un mânz bolnav pe care veterinarul îl doftoricea şi-l cosea la coastă, după ce acesta se zgâriase într-un cui. Bineînţeles că nimeni n-a luat în seamă poezia aceea tristă şi nu a avut cine să i-o transcrie, aşa cum mama lui Nini, pe când fierbea bulionul în cazanul de aramă, i-a transcris poezia “Într-o zi cam pe la prânz” – micuţului Nichita Hristea, în vâstă de şase ani, pe un petec de hârtie şi astfel s-a păstrat prima creaţie a celui mai mare poet contemporan al veacului XX.

O etapă importantă a constituit-o debutul editorial cu o plachetă de versuri. Autoarea afirmă cu sinceritate: “Mă simţeam gata să escaladez piramida de sticlă a celebrităţii. Apoi a venit Revoluţia din Decembrie 1989!!! Cele două romane au apărut mult mai târziu. ,,Impozit pe dragoste” şi ,,Fructul oprit”.

O viaţă în cuvinte de hârtie. Cu întorsături neaşteptate, reluări de la zero, înaintări anevoioase, piedici, suişuri, prăbuşiri.

Modul direct de adresabilitate interlocutorului este maniera cea mai fericită de abordare a trecutului, sub forma unei autobiografii dezvoltate, cu exemple, cu date exacte şi personaje reale.

Evocarea evenimentelor din decembrie 1989 este un punct incandescent al cărţii care justifică acţiunile următoare.

Activitatea jurnalistică la diferite ziare şi reviste este cât se poate de rodnică şi o ucenicie necesară pentru scriitoarea Melania Cuc. Un palmares bogat şi divers adunat în ani de muncă prodigioasă pentru afirmarea în domeniul predilect: literatura şi în speţă, jurnalistica.

Al treilea ochi, cel care vede “dincolo de aparenţe” – este cât se poate de necesar pentru un jurnalist, cu atât mai mult, într-o perioadă tulbure, plină de evenimente “fierbinţi”: mineriade, răsturnări de guvern, preluări din mers ale unor activităţi, munca pe brânci într-o redacţie, munca de teren pentru documentare, munca de fotoreporter, toate acestea suprapuse peste calitatea de soţie şi de mamă pe care le avea autoarea.

Trăsăturile definitorii de caracter sunt, la Melania Cuc, îndrăzneala, curajul, temeraritatea, puterea de a o lua mereu de la capăt, într-un nou început.

Ca o scriitoare care a cunoscut succesul chiar înainte de a fi debutată editorial, cu o activitate strânsă, “la foc continuu”, în revistele Uniunii Scriitorilor şi ca inventatoare a unui subgen literar: Reportajul literar, Melania Cuc s-a impus deja de multă vreme în peisajul culturii româneşti şi universale. Bucureştiul – şcoala formării ca Om şi ca Scriitor – i-a servit ca teatru de operaţiuni şi câmp de luptă în domeniul culturii, collaborator la Radio România şi ca jurnalist, dar a constituit şi pepiniera în care au lăstărit primele romane.

Scriitoarea are preocupări legate şi de valorificarea patrimoniului cultural local, înfiinţând un Muzeu ţărănesc în satul Archiud. Menuţ Maximinian îl numeşte: “Un muzeu ca o declaraţie de dragoste pentru tradiţiile noastre”. Familia ei a dăruit ţării personalităţi distincte în peisajul transilvan: pe bunicul Simion, o legendă locală la care se raportează sătenii şi azi, pe unchiul ei care a fost profesor în sat şi pe ea însăşi, o personalitate covârşitoare a culturii româneşti. Aflată din totdeauna sub semnul cărţii, Melania Cuc afirmă: “O carte este viaţă şi ar merita să rămână ca mărturie”.

În privinţa laboratorului intim de creaţie, autoarea spune: “aş putea spune că în fiecare pagină musteşte seva realităţii unei vieţi prin care am trecut zdrelindu-mi genunchii, primind lovituri în plex, şuturi în fund şi privind din unghiul meu îngust, cum se moare de foame la propriu, cum se ucide din dragoste… Dar experienţele mele pot fi, şi sunt, generalizate, extrapolate, combinate şi asociate cu imagini rupte ca din peliculele filmelor italieneşti din anii 50. Realitatea iese ca cerneala printr-o sugativă bună, şi depăşeşte mitul ficţiunii pe care, iniţial, contez. Nu am o carte anume pentru care aş fura sau ucide. Toate îmi sunt dragi sau le urăsc deopotrivă. Sunt bucăţele din mine şi au şi ele micile lor răutăţi, tabieturi, riduri, gelozii şi crize de inimă…”

Autoarea aduce în lumină şi unele întâmplări nostime legate de scriitorii şi poeţii pe care i-a cunsocut şi care i-au fost colegi de redacţie.

Ceea ce relatează Melania Cuc în legătură cu germinarea, apoi naşterea cărţilor sale, ţine de taină. Ea ne împărtăşeşte, atât cât taina se vrea descifrată şi ne lasă să privim prin tul, ca să nu stricăm vraja, la lumea aceea mirifică pe care ea o născoceşte şi căreia, tot ea îi dă viaţă. E ceva cu totul remarcabil că ea te face părtaş la aceste mistere, la aceste ritualuri legate de scrisul cărţilor.Valenţele creative ale Melaniei Cuc se răsfrâng şi în alte domenii ale frumosului. E cunoscută pasiunea ei pentru pictură deşi ea nu se declară artist plastic, ci mai degrabă iubitoare de artă, consumatoare de artă. Cu toate acestea a experimentat numeroase modalităţi de expresie în acest sens.

“Cu pictura este altminteri, eu am căutat să deprind meşteşugul

aşezării culorilor pe suport de sticlă mai întâi, apoi pe pânză. Mi-aş dori să modelez în lut, să am un atelier mare, în care să am şi o roată a olarului.

M-a fascinat mereu lumea lutului, cu vasele magice de la Cucuteni. Când am fost la muzeul din Botoşani, nu m-am mai putut dezlipi de exponatele acelea. Constituiau punţi de legătură între mine, firimitura de memorie a vremii de azi, şi dedemultul artistic. Omul primoradial, omul pe care ni-l imaginăm doar ieşind cu bâta din grota lui, pentru a-I fura nevasta vecinului, omul acela era nobil în sensul cel mai simplu şi clar al cuvântului. În acest caz, vasele de Cucuteni sunt mărturie că spirirul a fost mai întâi, apoi lutul, două elemente din care Dumnezeu a croit Omul. Mulţi dintre scriitori picteză, asta pentru că a picta nu cere un spaţiu prea generos. (…)

“Dacă pictez, o fac pentru a-mi elibera spiritul.”

Melania Cuc îşi expune public viziunea sa asupra lumii apropiate şi îndepărtate, fără a avea o clipă teama că ar putea deveni vulnerabilă. Ea spune în sinea ei: -Vedeţi? Asta sunt! Nu pot să mă mistific, indiferent de consecinţe.

Modul de abordare, însă, nuanţat, al oricărui subiect este extrem de original, pentru că originală, nonconformistă este însăşi autoarea care nu se lasă prinsă între limitele impuse.

Consider cartea de faţă, despre o scriitoare contemporană pe care am fericirea de a o numi prietena mea, un fel de manual, îndreptar, îndrumar în ceea ce ar putea fi definit drept scriitorul român. Şi aceasta pentru toţi care aspiră la titlul de scriitor.

Melania Cuc ar vrea să fie percepută peste un veac, ca o enigmă. Ea crede într-un anume “lanţ al confreriei, magic, care are grijă de tot ce lăsam noi mai drag pe Pământ! Vor veni alţii, alţii... Lumea literară nu a început şi nu se termină cu generaţiile actuale, oricât am crede noi că suntem buricul pământului”.

“Când scriu, - spune Melania - şi sunt sigură că ni se întâmplă tuturor scriitorilor la fel, simt cum pogoară o stare de graţie, un fluid aproape palpabil, în care mă cufund, nu mai văd, nu mai aud nimic, în afară de lumea pe care o plăsmuiesc. Personajele devin reale, au viaţa lor, şi nu m-aş mira să îmi sune la uşă, să mă certe pentru o nedreptate pe care, poate, din neştiinţă am comis-o. Unii critici, maliţioşi, îi spun ,,beţie de cuvinte” stării de îmbinare a cuvintelor în sintagme, imagini, acelui fenomen care dă suflet Literei. Alţii îi spun Talent, Har, Muză... Fiecare merge pe intuiţa sa sau, de ce nu, pe experienţa personală. Cuvintele zidăresc şi distrug. Cuvintele sunt tandre, iubitoare, dar şi rele de gură, bârfitoare ca nişte ţaţe de mahala. Rugăciune sau blestem! Noi alegem ce scriem, dar numai Dumnezeu este cel care ne lasă mâna liberă să le trecem cu creionul pe hârtie. Totul este cu voia LUI.”

O scânteie de vis în memoria universului. “Scrisul este ca o dragoste, este nevoie de doi. Scriitorul şi Inspiraţia”, – declară Melania Cuc.

Şi este ca şi cum un magician şi-ar dezvălui tainele magiei. Cu toate acestea, nu ai, citind această carte, impresia demistificării. Dimpotrivă, taina sporeşte şi incită şi mai mult interesul.

Impresia este dublată şi de întrebările incitante cu care tânărul jurnalist o provoacă pe scriitoare la confesiune. E un joc în doi absolut superb, ca un tangou clasic care trezeşte pasiunea.

Profesionalismul jurnalistului Maximinian Menuţ este stelajul pe care se construieşte edificiul. Accesoriile sunt aşezate, pe măsura înălţării construcţiei. Şi peste tot, simţi miresmele diafane ale unei poeme nescrise, lăsate pentru “mai târziu”.

O carte de maturitate, o carte care reflectă condiţia de scriitor român în toate ipostazele lui. O carte intuitivă, sub formă de interviu, închegată punctual, dar şi instantaneu, după capriciile gândului, sugestiilor, similitudinilor, o carte scrisă la o cafea-şotron, spumoasă, pe cât de aşezată, precum omul desenat cu cretă pe asfalt, pe atât de spontană, ca săritura într-un picior începând de la picioarele omului, la mâini, până la cap.

Interviul oglindă pe care-l propune Menuţ Maximinian, reclamă sinceritatea, responsabilitatea cuvântului rostit sau scris, este semnătura din dreptul propriului nume.

“La un moment dat, spune Melania Cuc, se creează o platformă de afiniţăţi şi schimbul ideatic nu mai constituie o problemă. Îl duci pe invitat acolo unde doreşti, şi el spune ,,tot”. Este de dorit să te documentezi înainte de sta faţă în faţă cu o personalitate despre care, personal nu ştii mare lucru. Într-un dialog, aşa cum este acesta, noi doi putem să ne jucăm cu vorbele, putem jongla, să facem interogaţii, să punem punct şi virgulă, să segmentăm textul…Este un dialog liber, aşa cum este şi emsiunea mea de la AS-TV, Cafeaua de seară. Încerc să dialoghez cu invitaţii mei. (…) Cât priveşte ,,inducerea” răspunsului, aici nu este ca la poliţie. Interviul este sau ar trebui să fie un parteneriat. Cei doi sunt într-o relaţie elevată şi care are ca rezultat relevarea unor acţiuni ce trebuie ştiute de marele public”.

Privirea vieţii Melaniei prin ochii lui Menuţ Maximinian dă pondere scriiturii într-un timp în care colegii de breaslă nu se dovedesc a fi prea generoşi între ei, în aşa fel încât să le alcătuiască un portret fără umbre. Autoarea însă, este pregătită de a-şi expune, pe câmpia paginii, viaţa, aşa cum a fost: cu lumini şi umbre, pete de gri şi multe, multe fâşii de galben şi verde. Ea ne împărtăşeşte foarte multe experienţe personale din propriul laborator de creaţie. Cum se aşterne la masa de scris, cum şi-a format un reflex din creaţia pe calculator, cel puţin două ore pe zi, cum a scris unele cărţi, cum găseşte titlul potrivit pentru fiecare, ş.a.

În altă parte evocă figurile ilustre pe care le-a cunoscut în lumea literară: Victor Eftimiu, un monument în viaţă, Fănuş Neagu, Ioan Alexandru, Emil Botta, Francisc Păcurariu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Sânziana Pop, Virgil Teodorescu, Ştefan Augustin Doinaş, Mălina Cajal, Eugen Frunză, oameni cu care scriitoarea şi-a intersectat de multe ori paşii.

Dar şi pe cei pe care i-a cunoscut mai bine, cum mărturiseşte chiar ea: „Geo Dumitrescu, cel care mi-a făcut debutul la Luceafărul, apoi Gheorge Pituţ, Agata Vasiliu Bacovia, H. Salem, Lucia Verona, Nicolae Ioana, Grigore Vieru, Mircea Ivănescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Horea, George Ţărnea, George Radu Serafim, Nicolae Rotaru, Dan Verona, Mircea Sântimbreau, Gabriela Adameşteanu. Mircea Cărtărescu, pe care nu îl cunosc personal, dar am locuit în acelaşi bloc, de pe strada Nada Florilor, la scări diferite”. De altfel, Melania Cuc, profesionist exemplar şcolit pe băncile vieţii, fie la radio, fie la televiziune, fie în hebdomadarele româneşti şi chiar în gazetele şi jurnalele de provincie, care au şi ele putere de penetraţie, este de părere că nu poţi minţi, mai ales atunci când te afli face-to-face cu interlocutorul, pentru că, în cele din urmă, te autodemaşti: „În interviul clasic, din pagina scrisă, sinceritatea este firul-roşu, viaţa care se simte pulsând în fiecare răspuns, dar şi în întrebările cu valeneţe strategice de-a dreptul. Personal, ca intervievat constat că sunt mult mai sinceră decât în viaţă. Nu că aş minţi viaţa de fiecare zi, doar că mai folosesc, ca tot omul, mici nuanţări, când vorbesc despre un fapt de presă, de exemplu. În intreviul de pe bandă magnetică, cu precădere, sunt pragmatică, merg direct la subiect şi îşi impun personalitatea. Nu am trac, nu am avut decât o singură dată, când timp de o secundă mi s-a lăsat ca o ,,draperie” neagră pe ochi. În rest, a fost ok. În televiziune am debutat la TV Bistriţa cu emisiunea ,,Bună seara, Melania! Nu-mi puteam doza porţia de aer, la prima ediţie. De aceea, cred că oamenii din presa audio-vizuală ar trebui să ia lecţii de dicţie, de actorie”.

De la destăinuirea personală, jurnalieră, până la notaţia de tip memorialistic, cu valoare de document istorico-literar, drumul parcurs de scriitor este încărcat de responsabilitate şi răspunde acelui cod deontologic, absolut obligatoriu unui autor care se respectă. Nu poţi folosi o informaţie intimă, primită în numele prieteniei, dacă persoana care ţi-a furnizat-o nu este de acord. De asemenea, tactul, intuiţia, discreţia, amabilitatea, delicateţea, au un mare rol în formularea întrebărilor, în aşa fel încât interlocutorul să nu simtă că s-a intrat cu bocancii în sufletul său.

În acest sens, cartea aceasta constituie pentru mulţi jurnalişti, în special tineri, un fel de manual, de un profesionalism exemplar. Personal, am citit cartea ca atare şi am învăţat foarte multe lucruri pe care nu le ştiam. Meseria se fură, din mers. Şi nicicând nu vom pregeta să mai învăţăm câte ceva pentru a ne desăvârşi ca oameni ai scrisului.

Pusă în faţa unei eventuale interdicţii de a scrie, Melania Cuc nu se pierde cu firea, ci răspunde mai tânărului său interlocutor:

“Dacă îţi doreşti să scrii, o poţi face şi pe nisip, pe apă, pe perete, pe foiţa unei ţigări sau în memorie. Eu mă visez adesea scriind. Mai ales, scriind poeme. Este ca un joc al minţii care se prelungeşte şi dincolo de starea de veghe. Mă trezesc cu regretul că nu mai reţin textele respective, dar, sigur, nu sunt capodopere”.

Cei doi scriitori radiografiază cu discernământ, starea actuală a culturii, a revistelor literare, a scriitorilor şi a emisiunilor culturale şi nu pot să nu constate că toate acestea sunt în pierdere de receptare şi pentru că cititorii sau ascultătorii nu sunt capabili să facă o selecţie riguroasă a valorilor şi primesc ceea ce li se oferă, mai ales prin platformele electronice care promovează cultura. Dar sunt şi mulţi veleitari care-şi postează pe bloguri personale, ori pe reţelele literare de tip ning, texte cât se poate de îndoielnice, doar din dorinţa de a se vedea “publicaţi” şi citiţi. În această privinţă, adminii ar trebui să fie extrem de riguroşi şi selectivi în alegerea textelor care urmează a fi postate. Din păcate, nu există nici o cenzură în acest sens şi se invocă prea des, libertatea de exprimare, de gândire şi cuvânt, care uneori sunt foarte greşit înţelese şi nu servesc literaturii, cu atât mai puţin culturii româneşti. Dar nici invocarea la nesfârşit a “zăpezilor de altădată” nu e productivă, ci trebuie mers în pas cu evoluţia societăţii şi cu noile comandamente pe care le reclamă aceasta, fără a se lăsa în voia literaturii de consum, a pieţei, care nu întotdeauna ştie să-şi promoveze producţiile de valoare şi să-şi cultive gustul.

Pentru mine, Melania Cuc este şi va fi prototipul scriitorului perfect al zilelor noastre.

Dar pentru aceasta trebuie să ştii să fii deschis şi să primeşti. Nu poţi intra lesne printr-o uşă închisă, chiar dacă o forţezi şi-i strici încuietoarea. Mereu te va urmări sentimentul de culpă, că ai pătruns intimitatea cuiva, fără să ai acordul.

Interviul luat Melaniei Cuc este o provocare grozavă, o lecţie de jurnalism “pe viu” şi un material documentar excepţional, foarte bine structurat, privind destinul unui scriitor de valoare din România, cu largă deschidere spre universalitate.