Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj

MENUȚ MAXIMINIAN – un poet al zilelor noastre

           Reiterăm câteva repere dintre cele ce-i aparțin de drept, înainte de toate: Președinte al Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, Director al cotidianului „Răsunetul ” de Bistrița; Absolvent al UBB, Facultatea de Litere din Cluj-Napoca; membru al Uniunii Scriitorilor din România; al Uniunii Ziariștilor Profesioniști și al Societății de Științe Etnologice din România. A editat volume de poezie, proză, critică literară și etnologie.

Activitatea poetică se rezumă la patru volume de poeme: „Noduri în haos”, Editura Eurobit Publishing House, 2012; „Muchea malului”, Editura Amanda Edit Verlag, 2016; „Crucea nopții”, Editura Școala Ardeleană, Colecția „Școala ardeleană de poezie”, Cluj-Napoca, 2018.

          Placheta la care facem referire se intitulează „Copilul de apă”, versiunea română și italiană, ea reia prefața succintă din 2018, cu titlul „Aforismul ca expresie nostalgică a vieții”, autor, Constantin Cubleșan; singura deosebire deocamdată e că, alături, apare și versiunea italiană de Livia Mărcan. Se remarcă încă din start, de către prefațator, sensibilitatea și firea meditativă, nostalgică chiar, a lui Menuț Maximinian, iar poezia lui este catalogată de la început ca una „laconică, de notație, împlinită undeva între aforism și contemplația de tip haiku.” Chiar dacă este citadin, poetul evocă discret și universul rural, într-o combinație metaforică dintre cele două entități, orașul și tradițiile străvechi de la sate. Prefațatorul consideră poemele acestuia „scurte inserții reflexive”, mai precis „profeții înscrise în scrisul vieții”. Satul transilvan este văzut într-o peisagistică de tip pictural: „Cerul e sprijinit pe vârful căpițelor de otavă”. Corelația sat-oraș îl însoțește pe poet oriunde ajunge pe meridianele lumii, chiar dacă surprinde stări exotice, el nu va uita de aromele câmpului de acasă. De asemenea, vom întâlni referiri la mitologia creștină, una din liniile esențiale ale liricii sale. În final, se apreciază modernitatea versurilor, scriitura suplă, dar sugestivă precum și temperamentul lui delicat și dedicat poeziei.

          „Copilul de apă” – poem ce deschide volumul în discuție - („Locuiește/ La marginea pădurii/ Neamul lui e/ cunoscut/ Ziua culege ierburi/ Iar noaptea prinde pești în brațele/ de toate zilele.”). Poemul al doilea e semnificativ, deoarece amintește de titlul volumului de poezii din anul 2018, „Crucea nopții” („Mireasmă de flori sălbatice/ peste valea/ în care vântul își are culcușul./ Iisus privește spre cerul înstelat,/ Iar licuricii se ascund după lună”). În celelalte poeme se disting câteva teme directoare ale poeziei lui M. Maximinian, după cum urmează;

Satul, copilăria, familia:  „Cruci” – rugăciuni în familie, tată și fiu, simbolistica crucilor („       cruci plutitoare, din pământ iertător/ Morminte călătoare,/ inimi împietrite…”); „Primăvară în Transilvania„ – satul în primăvară și cele sfinte ale oamenilor („Biserica e înfiptă în mijlocul satului/ Miroase a cer/ maica sfântă bea ceai din fructe sălbatice…”); „Stele albe” – amintirea bunicii care poartă în ea „poveștile îngerilor”; „Seri de iarnă” – pomenirea Crăciunului cu „mere coapte, ninsori și cer alb”; „Povești” – din partea bunicii („ascultăm icoane cu bucurii”;, „Peisaj” – „La margine de sat/ Drumul urcă/ spre cer/ veșnicia satului”; „Strămoșii” – mărturii ale celor din trecut, copilăria („Prin fereastra bisericii/ bunicii privesc spre cer”; „Zborul” – revelația copilăriei („Mă desprindeam de pământ/ ca un înger albastru/ gust de mere coapte”); „Satul meu” – bucuria verii în antiteză cu morții, presentimentul trecerii („Privesc ziua de mâine/ de parcă ar fi ultima”); „Casa mea” – amintirea casei părintești; „Lumina” – antiteza lumină-întuneric, evocarea tatălui și a mamei („Lumina ochilor tatei/ Și rugăciunea mamei”); „Sub nuc” – ulița copilăriei („Bătrânii mei/ Ce umplu ulița”).

Meditație despre timp, viață, datini și obiceiuri din străbuni, credință: „Fructul oprit” – meditație asupra vieții și învolburării ei („Mușc din valul vieții/ până buzele se fac una/ Cu valul”); „E iarnă iar” – tablou de iarnă citadină, gânduri despre timp și îngeri („Timpul cuibărește cenușiu/ Merele/ îngeri pe pământ”); „Prag” – Fecioara așezată „la masa păcătosului/ La cină”; „De Paști” – („după post și negru vin ouă roșii/ miel jertfit/ Spovedanie”); „Învățătură” – sfaturi de suflet proverbiale; „Apus” – meditație despre lume; „Ler din cer” – colindul din viața satului.

Nu s-au reluat din volumul „Crucea nopții” din 2018, următoarele poeme din voia autorului, deoarece scopul era să i se dea cărții ideea de antologie: „Singur”, „Degete de ceață”, „Poema cuierului”, Război”, Răspântie”; în schimb, apar altele noi: „Inima”, „Primăvară”, „Vis”, „E vremea leandrilor”, „Ipoteze”, „O pasăre”, Sfârșit, „Marea” „Lectură”, , „Demult”, din ciclul vechi, intitulat „Copilul de apă”, ce dă și titlul noului volum. De la pagina 68, apar poezii noi, ele sunt încorporate ciclului „Crucea nopții”, e vorba de poemele: „Rădăcini în cer” – meditație despre Univers, gânduri despre patrie, strămoși și origini și „Ruga” – ruga „la stâlpul în formă de cruce.”

Iubire: „Nu ne mai spunem nimic” – regretul despărțirii de ființa dragă („Ne-am întâlnit într-un sărut,/ Mâna ta era prelungirea mâinii mele…”); „Mâinile” – motivul mâinilor comune (Mâinile mele/ Acum și ale tale”).

Artă poetică – „Numele” („Mi-am scris numele/ pe crucea din copac/ Semn al biruinței/ și al identificării”; „Petru” – lepădarea de haina cuvântului după modelul lui Petru.

          „Cețile dimineții” - Al doilea ciclu al cărții de față, inedit, cuprinde 17 poeme și se conformează acelorași teme fundamentale ca și în poemele precedente, adică în mod preponderent: Iubirea: „Singur” – iubirea pierdută ce la să în urmă „cuvinte scrijelite pe inimă”; „Marea” – amintirea iubitei de la mare („Iar buzele tale/ Aveau gust de mare”); „Demult” – chemarea tacită a ființei iubite („Nu e nevoie de cuvinte/ Închide ochii să mergem mai departe”); „Tu” – („Casa mea/ are culoarea sufletului tău/ Și e mereu cu mine„), „Ticăit” – de inimă care bate pentru iubită, „Pentru mama și tata, pentru speranțe”; „Ana” – așteptarea zadarnică a iubitei („te-am așteptat Să fii nemurire”); „Cețile dimineții” – amintirea iubitei („Mi-e tot mai aproape/ Mirosul de flori de  / Din părul tău”); „Singurătate” – dialog imaginar cu ea („Îi spun ce se întâmplă peste zi/ O întreb de unde vine noaptea/ Și îi spun că eu…”).

          „Stingher în miezul lumii” cel de-al treilea ciclu de 17 poeme, care are ca temă peregrinările poetului prin lumea largă, de la Madrid la Paris, cuprinde poeme ca: „Scrisoare din Madrid” – de dor din depărtări („Aștept avionul/ ce niciodată nu duce spre tine/ Gând al libertăților/ Pierdute în mii de suflete”); „Crăciun la Kuala Lumpur” – mirajul sărbătorilor pe alte meleaguri („Pe plajă crăciunul vine cu ananas/ Împodobim un palmier”); „Dedicație Paris” – îndemn la bucurie; „metrou” la New York, „Iubiri ce își plimbă povestea prin pământ); „Maree” – simfonia culorilor („Pe străzile din Queens, Manhattan/ Oceanul aduce textile la țărm”); „În Malaiezia” – universalitatea poeziei („Valize mari duc versuri/ Cuvântul are aripi/ zboară peste port”); „Faleza Pangkor” – secvențe dintr-o călătorie; „Istanbul” – specificul turcesc („cafea turcească la ibric și muzici orientale”; „Alături Paris” – oameni și orașe.

          Referințe critice numeroase și pertinente, e destul să amintim cele spuse de Andrei Moldovan care îi conturează un profil veridic de poet autentic: „O voce lirică distinctă, între modernismul diversificat al interbelicului și un neoexpresionism moderat cu tendințe către un postmodernism al recuperării formelor și al unui limbaj descătușat de convenții, transparent, creator de valori estetice, cu alte cuvinte, un discurs liric original, dar echilibrat.” Nu, în ultimul rând, e de apreciat și alegerea limbii italiene ce se pretează la poezie prin cantabilitate și sonoritate atât de necesare unei lirici convingătoare („Il bimbo d, accqua” - Habita/ Al conturno della foresta/ La sua parrentella e/ Conosciuta/ Di giorno raccoglie erbi/ Ma di notte pesca nelle braccia/ Dei tutti i giorni.).

Iacob Naroş

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5