Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Lumini și umbre

Vasile Vidican

Menuț Maximinian este implicat în atât de multe activități și domenii diferite, încât uneori devine facil să omitem faptul că el este și poet. Și încă unul autentic. Te și miri când își mai găsește timp și pentru poezie! Dar, așa cum susțin o seamă de poeți, timpul poeziei nu se caută și nu se găsește, fiind muzele cele care își află autorii. În plus, Menuț Maximinian, ne amintește din când în când de această fațetă a creativității sale printr-un nou volum de versuri (este la cel de-al patrulea) sau prin poemele pe care i le întâlnim în reviste literare prestigioase.
„Crucea nopții” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018) reprezintă, așa cum spunea editorul Vasile George Dâncu într-o intervenție, o încununare a traseului poetic de până acum a lui Menuț Maximinian. Este, fără îndoială, cartea de poezie care dă măsura reală a talentului său, oferind cititorului o creație închegată, profundă ce urmărește o viziune complexă asupra existenței și sinelui.
Nostalgia emanată de versurile acestui volum își are sorgintea într-un soi de contemplare vie, incisivă, ce devine ea însăși motor al scrierii. Indiferent de locul la care se face referire, poezia se sustrage temporalității, transformând totul într-o imagine amplă, metaforică, atemporală sau ciclică. „Un Avion, încă unul, șapte opt/ Numărătoarea poate continua zi și noapte/ în orașul în care ne resetăm în fiecare zi / Gândurile” (p. 61).
Iar în centrul ansamblului liric se găsește imagistica încărcată de sensuri a ruralului. După cum remarca postfațatorul, criticul Andrei Moldovan, poetul nu deplânge aici alterarea și risipirea valorilor rurale, ci propune un demers mai degrabă revitalizant, înglobându-le firesc într-o unitate poetică inedită care trenscede dualismul urban-rural. Imaginile lumii satului devin sursă de melancolie temperată, poetul căutând în permanență să le confere deschideri metaforizante. Rătăcitorul citadin va găsi mereu un reper în apusurile la țară sau în potecile satului care duc mai mereu înspre cer.
Cele două părți ale cărții constituie tot atâtea moduri de a relaționa cu sinele. Dacă în primul capitol – „Copilul de apă” – satul reprezintă nucleu vital, sursă și leagăn al existenței și al creației, în cea de-a doua parte – „Stingher în miezul lumii” – citadinul, călătorul este măcinat de însingurarea ce doar dezrădăcinarea o poate produce, de melancolia absenței reperelor care dau sens vieții. „Bomboana din brad/ Precum inima ta/ Precum viața din Kuala Lumpur// Pe plaja unde Crăciunul vine cu ananas/ Împodobim un palmier/ Așteptând heruvimi și serafimi/ și pe micul Iisus.” (p. 56)
Ceea ce surprinde însă este firescul cu care Menuț Maximinian împacă paliere care în general se situează pe poziții opuse. Arhaicul se îmbină în chip natural cu modernitatea, religiosul își găsește loc alături de ezoteric etc., transformând volumul într-un demers globalizant, în care farmecul local își găsește locul în memoria ce revitalizează a citadinului (în permanenta căutare identității proprii) alături de imagini ale lumii de azi în care greu ne găsim locul.
De sorginte blagiană, esteticul versurilor din „Crucea nopții” trece realul printr-o sită fin transfigurantă. „Mi-am scris numele/ Pe crucea din copac/ Semn al biruinței// Gusta-va Eva din fructul oprit/ Va da de numele meu// Și iarba va striga a Înviere.” (p. 32) Lumea devine în volumul lui Menuț Maximinian loc al marilor intersecții: binele și răul, lumina și întunericul, arhaicul și modernul, rădăcinile și rătăcirea etc.
Este interesant de observat, în același timp, felul în care poetul alege să își condenseze scriitura, esențializând mesajul, căutând în permanență ca vorbe cât mai puține să redea mesaje cât mai ample, cu semnificații variate. Acolo unde poeziile nu au o formă aforistică, restrânsă, strofele sunt irizate pe alocuri de versuri percutante, care-și răsfrâng înțelesurile asupra versurilor anterioare, aruncând o mereu nouă lumină asupra poemului în ansamblu. „Ninsorile/ Ascund orașul// Timpul cuibărește/ Cenușiu// Merele –/ îngeri pe pământ.” (p. 27)
Un aspect important al poeziei lui Menuț Maximinian îl constituie relația cu divinul. Nu puține sunt poemele în care mesajul ia o turnură religioasă datorită unui vers sau unui grup de versuri care evocă/invocă providența, credința, tradiții religioase etc. În poemul care dă titlul volumului bunăoară, imaginea lui Iisus privind înspre cer reconfigurează întregul mesaj, conferindu-i noi valențe, semnificații, deschideri.
„Crucea nopții” este un volum care merită a fi citit pe îndelete. Viziunea poetului, una solară, să-i zicem, diurnă, face cu atât mai vizibile zonele de umbră, cele ale căror sensuri își au rădăcina în obscuritatea uitată a ancestralului. Tot așa cum tonalitatea volumului trece de la nostalgie la șăgălnicie temperată, imagistica sa pendulează între lumina clară a zilei și adevărurile ascunse ale întunericului.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]