Străinii au intrat, cu încântare, în casa tradiţiilor româneşti

În ţara considerată a fi cea mai veche din Europa-Portugalia, în oraşul despre care se spune că este fondat de legendarul Ulise-Lisabona, foarte aproape de apele scânteietoare ale unui fluviu ce se pierde în Atlantic şi este traversat, pe mai bine de 17 kilometri, de cel mai lung pod european, am avut şansa să văd mulţi străini impresionaţi cu adevărat de tradiţiile româneşti şi nu puţini români mândri să-şi redescopere rădăcinile. În “Casa prieteniei", un amplu spaţiu expoziţional amenajat cu prilejul celei de-a 104-a Convenţii Internaţionale Rotary, care a reunit peste 27.000 de participanţi din mai mult de 130 de ţări şi a fost găzduită de Lisboa - cum i se spune în portugheză capitalei Portugaliei - un colţ de Românie s-a înfăţişat, cu ospitalitate, timp de cinci zile, miilor de vizitatori din toate colţurile lumii. În calitatea sa de promoter al importantei reuniuni rotariene internaţionale amintite, după o activitate recunoscută la nivelul Districtului 2241 România - Republica Moldova, al cărui prim mandat de guvernator femeie l-a deţinut în perioada iulie 2008-iulie 2009, ploieşteanca Martha Maria Mocanu a iniţiat şi a coordonat un proiect de promovare a imaginii ţării şi a districtului, în cadrul unei expoziţii ce a reunit exponate şi demonstraţii reprezentative pentru arta populară şi tradiţii româneşti. Asta după ce, anul trecut, a făcut cunoscut folclorul românesc la Bangkok, printr-un proiect similar, un renumit ansamblu din Maramureşul istoric evoluând pe scena ediţiei 2012 a convenţiei anuale rotariene şi bucurându-se de aprecierea şi de aplauzele a zeci de mii de participanţi.
De data aceasta, pavilionul României - gândit sub forma unui interior de casă ţărănească şi a unei grădini în care nu au întârziat să intre oaspeţi, inclusiv înalţi reprezentanţi ai Rotary Internaţional - s-a remarcat, fiind apreciate originalitatea exponatelor şi măiestria meşterilor populari. Atraşi de cântecul fluierului mânuit cu talent de studentul la Conservator Constantin Negura, fascinaţi de roata olarului din învârtirea căreia Ion Paloşi din Horezu dădea forme şi însufleţire lutului, atraşi de păsările cu aripi de lemn meşteşugit sculptat de Dan Gherasimescu din Curtea de Argeş, uimiţi de dantelăria ouălor pictate cu migală de Elena Torac din Brodina-Suceava şi de florile din mărgele cusute pe salbe de Virginia Roş din Bistriţa-Năsăud, mulţi au fost cei care au rostit, cu bucurie, numele României, mărturisind că văd pentru prima dată ceva care o defineşte şi recunoscând, cumva ruşinaţi, că nu s-ar fi aşteptat. Alţii au confundat mai întâi ouăle pictate cu cele din Rusia ori Ucraina, alţii s-au declarat ceva mai cunoscători şi ne-au plasat capitala la…Sofia, şi cel puţin vreo zece dintre vizitatorii care nu se mai îndurau să plece din expoziţie şi cu care am stat de vorbă şi-au amintit, cu încântare, că au vizitat Voroneţul şi Delta, ori că au locuit la Braşov, la Timişoara, la Târgu Jiu şi chiar la Ploieşti. Am întâlnit români care au plecat de mult timp din ţară şi care au revenit aproape în fiecare zi ca să vadă fereastra împodobită cu ştergare de borangic şi buchetele din flori de câmp în care sunătoarea, gălbenelele, sulfina şi firele de iarbă îşi păstraseră parfumul de acasă. I-au impresionat dudul dus de la patru mii de kilometri depărtare, în crengile căruia au fost aninate straiţe, clopuri maramureşene şi panglici tricolore, dar şi gardul în ţambrele căruia au fost aşezate ulcele vechi. S-au uitat îndelung la brâurile cusute cu flori, au cumpărat ii, au gustat pălinca de Vărbilău-Prahova şi vin de Recaş şi au ascultat încântaţi povestea cocosului de Horezu, pictat pe farfuriile lucrate manual, miraţi că seamănă cumva cu cea a cocoşului portughez de Barcelos, devenit simbol naţional. Lângă pavilioanele în care australienii (gazde ale ediţiei de anul viitor a convenţiei) aduseseră bijuterii ce aveau în montură pietre de opal, portughezii expuseseră ceramică de o rară frumuseţe, cu motive ce reproduc celebrele azulejos-plăci ce acoperă faţadele clădirilor din centrul istoric.
Alfama al Lisabonei, în vecinătatea unor valoroase cronici despre peninsula Sinai, ori a diamantelor şi a altor pietre preţioase, a maşinilor de lux, a unor renumite produse alimentare obţinute după reţete păstrate de mii de ani, colţul de Românie a impresionat şi a plecat în multe zone din lumea aceasta mare, prin fiecare exponat cumpărat şi cu fiecare impresie păstrată în minte şi în suflet de un vizitator. Iar în ţara în care în fiecare seară se aude pe străzile înguste, pietruite, ritmul tânguitor de fado-cântecul tradiţional portughez despre destin, adus până în România de celebra Amalia Rodrigues, glasul de fluier a părut şi mai dulce! Gazetarul a observat însă ceva şi mai de preţ: într-o vreme în care din ce în ce mai mulţi dintre noi recunosc cu jumătate de gură că sunt români, ori ascund cu totul acest lucru, cei aproape 120 de membri ai delegaţiei româneşti prezente la Lisabona, între care s-au aflat şi cel care şi-a încheiat mandatul de guvernator al districtului – Radu Popescu şi cel care l-a preluat, Marian Mocan - s-au redescoperit şi au purtat cu mândrie cocarda şi brăţara tricolore pusă la dispoziţie de cea care a reuşit să transforme un proiect cultural într-o stare de spirit şi de simţire românească. (Dovedind - dacă mai era nevoie - că într-o vreme a globalizării, a ştergerii de graniţe, păstrarea şi promovarea identităţii şi a autenticităţii nu au cum să rămână neobservate). Continuate, aproape firesc, prin seara românească desfăşurată la Institutul Cultural Român din Lisabona, în prezenţa directorului acestuia, Daniel Nicolescu - care a avut şi mandatul de a-l reprezenta pe ambasadorul României în Portugalia, Excelenta Sa domnul Vasile Popovici - şi a directorului adjunct Gelu Savonea, a ambasadorului Republicii Moldova la Lisabona, Excelenta Sa Valeriu Turea, a prietenilor din alte ţări ai rotarienilor români. S-a cântat româneşte, s-au spus versuri, s-a cinstit un pahar de pălincă, cozonacul, merele şi covrigii au stins ceva din dorul de acasă, iar pe „străini” i-a chemat să descopere ce înseamnă cu adevărat România. O Românie pe care, din nefericire, au dus până lângă Atlantic cerşetorii pe care i-am întâlnit pe scările celei mai vechi catedrale, parcagiii cerşind câţiva cenţi, vânzătorii ambulanţi de mărgele şi ochelari de soare, trăgând de mână turiştii şi repetând, obsesiv, sperând să-i înduioşeze, cuvântul portughez de mulţumire: obrigado. Aceasta este o altă poveste - trist de adevărată poveste!- despre care am să scriu, poate, cu alt prilej. Deocamdată, e vorba despre finalul fericit al unei invitaţii în casa tradiţiilor româneşti, pentru care iniţiatoarea proiectului cultural care a prins viaţă în „Casa prieteniei” de la Lisabona şi cei pe care a reuşit să îi strângă aproape merită felicitări şi mulţumiri pentru şansa pe care ne-au dat-o de-a fi mândri că suntem români!
Luiza Rădulescu Pintilie