Strada Corneliu Mureșanu

Bistrițeni, știți unde e strada Corneliu Mureșanu? Întrebare inutilă.
Deocamdată, nu se poate răspunde decât: Ea se află în mintea și sufletul unor români.
Câți dintre bistrițeni (și nu numai) știu (sau au fost interesați să știe) cine a fost primul primar român în istoria acestei localități milenare – Bistrița?
Care ar fi motivațiile lecturii prioritare dintr-o carte alcătuită din zeci de autori și lucrări, cum este recent apăruta Trecutul mai aproape de noi. Omagiu profesorului Gheorghe Marinescu la 70 de ani ? Dacă nu există urgențe, un interes pentru mine este cel de acum: o anume cercetare datorată străduinței a doi oameni pe care-i stimez fără reținere: Mircea Gelu Buta și Adrian Onofreiu. Dar și pentru că scrierea evocă o mare personalitate a zonei și despre care… doar auzisem: „Întâiul primar român al Bistriței. Avocatul Corneliu Mureșanu (1903 – 1996)”.
Am parcurs cele 34 de pagini (format A4), semnate de către cei doi intelectuali ai urbei, în starea celui care descoperă ceva de preț, căruia i se relevă o zare, o lumină neașteptată. Încât textul meu nu poate apărea decât palid. Cei interesați despre faptele administrative ale primului edil român al Bistriței (după aproape 800 de ani de hegemonie săsească), despre comportamentul său civic (în cei 4 ani interbelici și apoi în cei 6 postbelici – până în 1956), despre prestanța sa în raport cu subalternii, soluțiile creatoare, oportune, date în postura de factor de decizie, șicanările, amenințările din partea gogiștilor, legionarilor, a hitleriștilor, apoi a „organelor” așa-zisei „dictaturi a proletariatului”, se găsesc , cu îndestulare, cu satisfacție, cu mirare uneori, aici, în reconstituirea celor doi cercetători.
Voi face câteva referiri la momente nu neapărat de întâie mărime din biografia sa, dar care dau portretului său câteva tușe interesante.
Aflu că în studenție fusese lider al colegilor de la Drept. În anul II era membru în comitetul studenților de la căminul „Avram Iancu”, iar din anul III, președinte al acestuia (Cum eu însumi am hălăduit pe-acolo, m-au înduioșat oleacă de nostalgii). Cum tinerii au descoperit fraude serioase în administrarea căminului, comitetul i-a dat afară pe contabilul-șef și pe (cogeamite) profesorul Ștefănescu-Goangă, directorul căminului. Tevatura a luat amploare și întorsături neașteptate, încât Corneliu Mureșanu a fost exmatriculat din toate facultățile din țară (dar nu oricum, ci „pentru totdeauna”). Dar mânioșii justițiari au revenit, reducând sentința la… 6 luni; se întâmpla în 1925. (Iarăși mă înghesuie nostalgia: Pentru ghinionul de a fi fost martor ocular la o bătaie, în același cămin, decanul Mircea Zaciu – despre care am aflat mult mai târziu că tocmai atunci trecea prin niște decepții amoroase și frustrări în plan publicistic -, m-a exmatriculat , nu oricum, ci definitiv din centrul universitar Cluj, nu și pe… bătăuși; absurd, dar și acesta face parte din ale vieții valuri; aceasta se întâmpla în 1964, cu revenire, totuși, la gânduri normale în anul următor).
Un moment oarecum amuzant în „cariera” de primar a lui Corneliu Mureșanu: Comunitatea săsească a Bistriței se simțea lezată că nu mai are în fruntea urbei unul de-al lor (după atâtea sute de ani), nu suportau să fie administrați de un român. Așa că, au pus nervozitate lângă nervozitate, țâfnă lângă țâfnă și au început să protesteze (se întâmpla în 1935), să facă manifestații în fața sediului Primăriei, ba chiar să dea buzna în ea, conduși fiind de un pantofar, un ceasornicar și câțiva comercianți. Văzând că nu-i poate potoli, primarul Mureșanu face apel la poliție, ba chiar la Garnizoana orașului. Cei solicitați, fie timorați, fie cu izmenele tremurânde, au stat mâlc. Ei bine, deloc intimidat, dar și furios la rândul lui, cogeamite primarul a pus mâna pe un scaun și (potrivit „Autobiografiei” sale) a început să lovească în stânga și în dreapta, scoțând protestatarii din incinta instituției, abia apoi primind o delegație, spăsită, a sașilor bistrițeni. Mde!...
Aflăm apoi, grație evocării ample a lui Mircea Gelu Buta și Adrian Onofreiu, că, în ciuda tracasărilor, noul regim, moșit de sovietici, nu putea să nu beneficieze de calitățile excepționale de manager ale lui Corneliu Mureșanu ( care, până în 1950, când a fost chemat la cârma Bistriței, a fost salahor, referent la Primărie). Organele de Securitate și cele de partid au tot încercat să-i găsească (cum se spune plastic în popor) „bube în cap”, fiindcă era extrem de întreprinzător, de insistent în programe administrative, de drept și populația orașului simțea, vedea asta. Totuși, i s-a reproșat un „bai” (ceea ce, efectiv, mă bucură): Nu a admis să i se adreseze cu „tovarășe”, „ci „domnule”. Mama mia, așa ceva în plină construcție a acelui avorton numit „democrație populară” ??!! Un informator se jelea că primarul „nu poate înghiți pe membrii de partid. Când îi vede, i se face „roșu” înaintea ochilor”. Desigur, plângăciosul acesta nu avea cum să afirme că atitudinea demnului primar se datora repulsiei acestuia față de impostura, fățărnicia, meschinăria așa-zișilor „membri” (Nu m-aș mira să se găsească undeva un document din care să reiasă că „domnul” Corneliu Mureșanu îi numea… „mădulare”.)
După (inevitabila) demitere, va lucra ca jurisconsult, ca funcționar ici-acolo, se va ocupa de manifestări sportive, alpinism, vânătoare, va scrie cărți (în libertate, totuși, nu ca milionarii noștri din pușcării). Era de o vitalitate admirabilă și de o acută putere de a discerne asupra problemelor mari și mici de ordin socio-politic din România contemporană.
Iar la 91 de ani (în l994), primarul de atunci, Marian Toniuc, avea să-i confere titlul de „Cetățean de onoare al orașului Bistrița”, „pentru contribuția sa la urbanizarea și modernizarea orașului și înființarea primelor instituții locale”. Câteva luni mai târziu prof. Veronica Codreanu, îi ia un amplu interviu pentru periodicul „Cosânzeana” al Școlii Profesionale nr.17 din localitate. Distinsul nonagenar afirmă, curajos: „Păcat că nu sunt măcar cu 10 ani mai tânăr, să mai pot face ceva concret pentru oraș (…). Bistrița este o parte din mine și aceasta este cea mai importantă răsplată”.
La stingerea sa din viață, doi ani mai târziu, Vasile Jimboreanu avea să publice în cotidianul local un text de suflet, mai mult decât un necrolog de conveniență. Apoi, peste câteva luni, revenea propunând ca str. Ursului să fie numită „Str. Av. Dr. Corneliu Mureșanu – primul primar român al Bistriței”. Plus că s-ar fi extirpat o aberație (totuși, plăcută edililor?): Un…urs să lege bulevardul Republicii de bulevardul Decebal.
Acum, cei doi autori ai evocării în discuție reiau ideea, inclusiv propunerea ca, în holul de la intrarea în clădirea instituției să fie așezat un tablou de proporții cu chipul acestuia.
O, nu! Pentru așa ceva ar trebui trei neuroni în plus și de șters praful comodității câtorva suflete.
Anul acesta se încheie 30 de ani de la trecerea în eternitate a lui Corneliu Mureșanu.
Sunteți în România, domnilor primari ai Bistriței!