Mircea Gelu Buta: Dr. Corneliu Mureșanu, primarul reformator al Bistriței

Deși curg printre noi destine care dovedesc, totuși, că nu suntem o nație părăsită, se pare că românii mai au mult de străbătut prin vremuri până vor reuși să-și găsească drumul spre mândria că aparțin unui popor deținător de valori culturale superioare și fapte istorice pline de eroism, bazate pe dovezi de necontestat.

În măsura în care un jubileu sau o cifră rotundă ne îndeamnă spre aducere aminte, este necesar ca acestea să devină un motiv al analizei și înțelepciunii, pentru că doar astfel aniversările și/sau comemorările din istoria și viața culturală a unei națiuni vor avea șansa revizuirii modului în care, din interes, comoditate sau grabă, percepem și acceptăm realitatea contemporană. Altminteri, doar din ipocrizie, prostie sau ignoranță, din ipsos și culori șterse nicio națiune nu va reuși să devină convingătoare.

După ce bistrițenii au comemorat în luna mai trimiterea în lagăre și deportarea populației evreiești din oraș de către trupele nazisto-horthyste, iar mai apoi au deplâns exodul sașilor, „speriați de posibila răzbunare a rușilor pentru campania dusă de germani pe teritoriul sovietic”^[1], bunul simț ne îndeamnă ca, în puținul timp care a mai rămas până la sfârșitul acestui an, să ne aducem aminte că, în urmă cu 80 de ani, bistrițenii au reușit să impună la conducerea orașului pe primul Primar de origine română, avocatul Dr. Corneliu Mureșanu. Răspunzând nevoilor de progres ale orașului, acesta a încercat să-i depășească inerția și să-i continue modernizarea, realizând importante lucrări de infrastructură urbană, pavarea străzilor și pasajelor, plantarea de stâlpi electrici pentru iluminarea nocturnă, extinderea rețelei de canalizare, regularizarea Râului Bistrița, extinderea Parcului orașului, igienizarea și reamenajarea spațiului din jurul Bisericii Evanghelice. Iubitor de sport și drumeții, Dr. Corneliu Mureșanu a înființat, în anul 1935, Districtul de fotbal „Bistrița”, a canalizat terenul de fotbal și a construit tribuna de lemn și vestiarele pentru sportivi.

 Un destin care dovedește că nu suntem o nație părăsită și de pe care merită cu prisosință să ridicăm vălul indiferenței. Avem nevoie de adevăr, iar rostirea și rememorarea lui are rolul de a pune în paralel ceea ce a fost și ceea ce este, adică trecutul și prezentul, pentru a privi cu mândrie spre trecut și cu curaj spre viitor. Oricum, trebuie să încetăm cu tabuurile, cu împărțirea în lucruri care se pot și care nu se pot spune, iar convingerea mea este că e necesar să spui întotdeauna ceea ce crezi, dar și să poți dovedi că este adevărat.

În încercarea sumară de reconstituire a imaginii Bistriței interbelice, nu trebuie să ignorăm faptul că, în acest oraș cosmopolit, deși instituțiile publice și administrative erau sub autoritatea statului român, populația săsească, mai precis cea vorbitoare de limbă germană, a continuat să controleze, până în preajma anului 1930, o bună parte din administrația publică, comerț, meșteșuguri locale și fondul imobiliar al orașului. Aceste drepturi nu reușesc însă să compenseze frustrările sașilor, care continuă să trăiască aici mai degrabă subversiv, asumându-și Bistrița doar din perspectiva propriei lor istorii. Din teribilism, ignoranță sau interes, câțiva români le-au ținut isonul, iar unii mai continuă și astăzi. A-ți trăda credința și nația, vânzându-te pe un blid de linte (Geneza, 25), în numele unui fals ecumenism sau compromis, evident greșit înțeles, diminuează caracterul individual și nu este nicidecum scuzabil. 

În euforia noilor realități de după Marea Unire, românii au încercat să devină tot mai prezenți, impunând în spațiul public o atmosferă preponderent românească, vehement contestată de celelalte etnii. Iată de ce amplasarea bustului primului Primar român, Dr. Corneliu Mureșanu, într-una din piețele orașului, este un gest de înțelepciune și normalitate, pe care românii bistrițeni îl așteaptă de la autoritățile, care, uneori, ne fac să ne simțim străini în propriul nostru oraș.

Avem, desigur, o anume tradiție, dar, din păcate, inevitabilele interferențe culturale, fiind prea puțin dezvoltate și cultivate, îi împing pe români și sași să devină acum mai interesați de diferențe, pentru fiecare miturile fondatoare fiind cu mult mai importante decât istoria recentă. În situația creată, fără un dialog real la nivel administrativ și cultural, orașul începe să fie fragmentat, iar resentimentarii și nostalgicii nu se lasă așteptați. Soluția este să deschidem bine ochii, să lăsăm aroganța și încăpățânarea la o parte și să ne înțelegem. Nu de alta, dar în era high-technology, această problemă balcanică nu poate fi percepută decât ca o jenantă gâlceavă tribală.