ȘI NATURA ARE NEVOIE DE IUBIRE! (5)

Prof. univ. dr. Vasile Cristea, U.B.B. Cluj-Napoca,[i]

c. Perfecţionarea educaţiei ecologice. Despre educaţia ecologică („educaţie ambientală”, „educaţie eco-civică” etc.) s-a vorbit şi s-a scris foarte mult, s-au organizat chiar şi acţiuni deosebit de interesante, dar cel mai adesea doar cu ocazia unor evenimente speciale, cum ar fi Ziua Pământului (22 aprilie), Ziua mediului înconjurător (5 iunie), Ziua Creaţiei (1 septembrie) etc. Pentru că aceste acţiuni au avut ca promotori mai cu seamă profesorii de ştiinţe ale naturii, pentru că ele sunt în general lipsite de continuitate, pentru că se adresează mai ales copiilor şi pentru că, frecvent, accentuează mai ales aspectele ştiinţifice, considerăm că este necesară perfecţionarea acestei educaţii şi printr-o includere a laturii spirituale, cea mai apropiată de sentimentul de iubire. Iar despre iubire pot vorbi mult mai bine specialiştii din domeniile ştiinţelor socio-umane!

Dar şi sărbătorile religioase pot constitui momente de educaţie ecologică, deşi, în epoca modernă, multe din aceste sărbători şi ritualuri s-au transformat mai degrabă în serbări, deseori lipsite de sensurile şi mesajele iniţiale, aspect subliniat şi de GEVAERT (1993, p. 81-82): „Sărbătorile actuale au ceva forţat şi, pentru a fi în ambianţă, trebuie în general să te dopezi un pic… Când spiritul sărbătorilor poartă în el sensul sacru, el încălzeşte inimile şi permite bucuriei să explodeze“.

Cu toţii vom fi de acord cu afirmaţia că educaţia nu-l formează pe om, ci îl ajută să se formeze, iar pentru aceasta noi considerăm că educaţia trebuie să se bazeze pe:

– prezentarea adevărurilor într-o formă accesibilă, atractivă şi prin metode specifice fiecărei categorii de vârstă. În acest sens, cardinalul Grocholewscki (2010) considera că „… adevărul şi educaţia sunt inseparabile”  (…)

Din păcate, există încă mulţi „specialişti” care îmbracă răul în hainele binelui sau care nu au înţeles semnificaţia expresiei „Amicus Plato, sed magis amica veritas” (= sunt prietenul lui Plato, dar mai mare prieten îmi este adevărul). Lor li se adaugă perfizii care ştiu foarte bine (încă de la Nietzsche) că, modalitatea cea mai bună de a dăuna unei cauze este să o aperi cu argumente greşite;

– colaborarea dintre ştiinţă şi religie, nu doar pentru că marele om de stat german, O. von Bismarck considera că orice stat, dacă vrea să existe, trebuie să-şi aşeze temelia pe o educaţie religioasă (ap. Mehedinţi, 2010), ci pentru că doar prin activităţi conjugate vom reuşi să formăm convingeri şi atitudini noi, în acord cu un nou şi necesar „contract cu natura”. Important este ca în această colaborare să existe încredere şi un ţel comun. (…)

– creşterea frecvenţei acţiunilor în grup sau independente, desfăşurate în natură, prin natură şi pentru natură, cu oamenii şi pentru oameni şi cu o abordare inter- şi pluridisciplinară a relaţiei societate umană – natură şi cu o frecvenţă a lor mai mare. Este clar că, în astfel de acţiuni un rol principal trebuie să îl joace privirea sistemică a fenomenelor. Sublinierea lui E. Racoviţă (1928): „Ştiinţele naturii şi ale omenirii trebuie să constituie osia învăţământului secundar nespecializat” devine extrem de actuală, dar factorii politici ai României neglijează acest aspect ori pun totul pe seama experienţei SUA sau a recomandărilor UE!;

– lărgirea numărului de specializări în care să fie prezentate elemente de bază ale ecologiei, în vederea sensibilizării viitorilor specialişti la problemele mediului, la avantajele includerii principiilor ecologice în strategiile de dezvoltare socio-economică. În aceeaşi măsură, este necesară familiarizarea tinerilor cu morala creştină, mai mult decât reţinerea scolastică a dogmelor religioase;