Scrisoare deschisă către un nou vechi ministru

Vă felicit pentru revenirea în fotoliul lui Spiru Haret – cel mai mare ministru pe care l-a avut vreodată vreun guvern al României! –, vă doresc succes în teribil de complicata acţiune de a pune România viitoare pe şenalul ei şi îmi permit să meditez cu glas tare asupra încercărilor ce vă aşteaptă.

În primul rând, vă atrag atenţia că faceţi parte dintr-un guvern de tipul „soluţie Merkel” – aşa a hotărât electoratul român, şi va trebui să vă supuneţi, de altfel sunt sigur că o veţi face, mai ales că aveţi posibilitatea să colaboraţi fructuos cu alţi doi foşti miniştri ai educaţiei, profesorul Mihai Hărdău, preşedintele Comisiei de Educaţie din Camera Deputaţilor (un excelent „şef de şantier” în cei doi ani cât a condus MECT) şi profesorul Mircea Micle (consilier prezidenţial, iniţiatorul Pactului pentru Educaţie, un document care merită urmărit). Puteţi forma împreună echipa care, în sfârşit, va demara revoluţia educaţiei în şcoala românească – dar vă rog să observaţi că aveţi, toţi trei, un mare „handicap”: sunteţi „doar” profesoari universitari, adică nu aţi predat niciodată o oră de citire în faţa unui copil de clasa a II-a, şi nici o oră de algebră la gimnaziu, sau de psihologie la liceeni şi, mai cu seamă nu aţi făcut niciodată o oră de dirigenţie.

Tot în această idee, a ruperii politice a socialului, daţi-mi voie să vă sugerez să instilaţi şi celorlalţi colegi de guvern ceea ce dumneavoastră totdeauna aţi făcut: ideea că un demnitar nu are de ce să se teamă de cetăţenii României, deci nu are nevoie de bodyguarzi, nici să foloaseacă maşini cu girofar, ba chiar poate să renunţe la şofer instituţionalizat şi, de ce nu, la autoturism cu totul – de ce nu ne-am gândi că şi în România a venit vremea să avem un „guvern-care-merge-cu-tramvaiul”?

În al doilea rând, sunt sigur că sunteţi conştientă că ne aflăm deja în criză de sistem şi că 20% din forţa de muncă a planetei, deci şi a României o reprezintă dascălii – ceea ce nu înseamnă însă că sindicatele trebuie să conducă ministerul lui Spiru Haret.

În al treilea rând, specialiştii în educaţie din întreaga lume sunt unanim de acord că învăţarea iese din clasa de şcoală, chiar şi din sala de curs, împresurând elevul/eleva; lângă instrumentul tablă neagră + cretă + manual + maculator, aşezându-se mass-media, internetul, şcolile de vacanţă, călătoriile educaţionale şi, în cazurile fericite, educaţia în familie.

De aceea, vă rog să-mi permiteţi să vă sugerez câteva propuneri care, după părerea mea, vor fi bine primite de către membrii Partidului Părinţilor, cei peste 7 milioane de mame, taţi şi bunici de ambe sexe şi vor ajuta atât la desăvârşirea instruirii cât, mai ales, la lărgirea paletei educaţionale a acţiunilor iniţiate de ministerul pe care cu onoare îl veţi conduce.

1. Şcolii româneşti îi lipseşte dramatic asociativitatea, atât adolescenţii cât, mai ales, elvii de şcoală elementară şi gimnaziu resimţind lipsa unui organism (sau a mai multor organisme) care, organizându-le vacanţele, zilele de sfârşit de săptămână, timpul liber, în general, să-i facă să se simtă aparţinători ai unei echipe, ai unei clase, ai unei şcoli. Nu mă încumet să dau reţete, dar cred că un „brain storming” printre cele 350.000 de cadre didactice ar furniza soluţii la scară locală, regională, naţională. Printre altele, cred că trebuie să încetăm demonizarea fostei Organizaţii a Pionierilor şi, dimpotrivă, să încurajăm formarea de cercuri, cluburi, cenacluri, grupe de lucru şi joacă ale unor colective, încercând chiar transformarea lor în reţele (judeţene, regionale, naţionale) care să sprijine aceste activităţi.

2. Masa de prânz a elevului român. Sub mandantul dumneavoastră anterior a demarat acţiunea „cornul şi laptele”, funcţională şi acum. Poate că a sosit timpul ca această acţiune să fie lărgită, mai ales pentru şcolile de la sate. Câştigul ar fi multiplu: cu echivalentul a 100 - 110 miloane euro anual, după calculele mele, copiilor României li s-ar asigura un aport de proteină şi vitamine, acţiunea ar oferi câteva zeci de mii de locuri de muncă în mediul rural (plus reînvierea fermei de animale şi a lotului agricol şcolar), iar temele pentru acasă ale elevilor pot fi rezolvate în cadru organizat, după orele de clasă şi după masa de prânz. S-ar putea dovedi eficace un apel către bogaţii României, domnii Dinu Patriciu, Dan Voiculescu. S. O. Vântu, Ion Ţiriac, Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu, Gheorghe Becali, Adrian Porumboiu etc, care să acopere, pe rând, cheltuielile pentru hrana copiilor ţării. Acesta este, de altfe, trendul în multe dintre ţările Uniunii Euopene.

3. Laptop-ul de 100 de dolari. Tot Ecaterina Andronescu este cea care a demarat acţiunea de informatizare a şcolilor României – şi Partidul Părinţilor îi este recunoscător pentru asta. Dar a avea un singur laborator cu 25 de PC-uri în fiecare şcoală nu este de ajuns. În schimb furnizarea de calculatoare ultraperformante dar scumpe, peste nevoile didactice este, clar, o risipă – mai ales că, aflu de la unii directorii de şcoală, vechile PC-uri, deşi funcţionale, sunt pe cale de a fi înlocuite cu altele noi. Pentru elevii de şcoală primară şi chiar pentru cei de gimnaziu laptop-ul de 100 de dolari propus şi promovat de ONU este cea mai bună soluţie – v-o spun în calitate de expert UNESCO şi participant la nenumărate întâlniri privind adevărata democratizare a informatizării şcolii.

Bineînţeles, pregătirea educatoarelor, învăţătoarelor şi a profesorilor în domeniul ITC trebuie continuată, atât examenele de definitivat, grad didactic, cât şi cele de promovare între categorii de vechime fiind prilejuri de a verifica cunoştinţele şi îndemânarea cadrelor didactice în acest domeniu fundamental al educaţiei în lumea de astăzi – recomand folosirea experienţei judeţului Vrancea, unde excelentul inspector şcolar Emil Onea a reuşit să apropie tot corpul didactic de noua unealtă.

4. Examenele pentru obţinerea gradelor didactice: este absolut imoral (şi ilogic) ca absolut toate cadrele didactice să promoveze, in corpore, examenele de definitivat şi grad didactic! Ştim foarte bine că nu toţi absolvenţii de facultăţi sunt dăruiţi pentru profesia de dascăl – iar aceste examene au tocmai rolul de a cerne din marea masă a aspiranţilor pe cei chemaţi.

5. Vă veţi izbi de o recentă lege deja promulgată, cea cu mărirea cu 50% a tuturor salariilor din învăţamântul românesc. Este evident pentru toată lumea că măsura nu poate fi aplicată de-a valma – şi nu numai din raţiuni economice. Într-o recentă discuţie cu Preşedintele Academiei Române, profesorul Ionel Haiduc îmi spunea că nu simte deloc nevoia să se mai adauge ceva venitului său lunar, în timp ce facultatea sa are o acută nevoie de preparatori şi asistenţi, deci este nevoie mai ales de o mărire a veniturilor celor tineri, tocmai pentru a-i face să rămână în mediul universitar; observaţia este valabilă, bineînţeles, şi pentru profesorii de liceu, gimnaziu, învăţători, educatoare. Aş mai adăuga că în evaluarea cadrelor universitare ar trebui poate ţinut cont de faptul că universităţile trebuie să fie în primul rând centre de formare şi nu „cooperative” de făcători de contracte cu utilitate discutabilă (mai ales că cercetarea ştiinţifică în învăţământul universitar încă nu s-a legat, în toate cazurile, cu activitatea didactică…).

Un instrument pe care l-am verificat personal cu câţiva ani în urmă, pe când conduceam un minister, este acela că fiecare unitate de învăţământ îşi poate asigura venituri proprii, din activităţi specifice (cursuri de ITC, contabilitate, activităţi economice, activităţi de întreţinere corporală, cinematecă-mediatecă etc) contra cost. Sumele încasate pot fi folosite de acele unităţi pentru a adăuga importante fonduri de premiere pentru cadrele meritorii ale şcolii sau facultăţii. Iar şcoala şi universitatea se vor deschide astfel publicului larg, vecinilor, mai ales, ca un lăcaş de reală utilitate publică.

6. Sugerez susţinerea a ceea ce s-ar putea numi „Societatea civilă a educaţiei”. Asociaţii ale părinţilor, fundaţii construite special pentru a susţine activităţi educaţionale, culturale, sociale, societăţile naţionale de Matematică, Fizică, Chimie, Geografie etc., chiar cluburi şcolare pot fi convinse să adere la o „Cartă a susţinătorilor şcolii româneşti”. Pactul pentru educaţie se poate sprijini pe o asemenea masă largă de activişti întru binele şcolii iar experienţe de succes dintr-o localitate sau regiune pot fi mai uşor generalizate. În plus, un asemenea organism ar duce la o mai rapidă aglutinare a mass-media educaţionale, poate reuşind să strângă într-o asociere liberă revistele utile şcolii (Gazeta Matematică, Ştiinţă şi Tehnică, Modelism, România Literară, revistele culturale regionale etc.), alte publicaţii centrale şi regionale cu pagini de educaţie-ştiinţă-cultură, puţinele emisiuni de radio şi televiziune pe aceste teme, site-urile de Internet specializate (menţionez că Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România are înregistraţi membri de la peste 330 unităţi mass-media şi este uşor de atras în această întreprindere socială).

7. Educatorul nedorit. Menţionez în această categorie jocurile pe calculator, sitr-urile pentru copii de pe Internet, chiar emisiunile de televiziune – multe dintre acestea având un caracter anti-pedagogic, adesea violent, uneori pornografic. Să acceptăm însă ideea că audio-vizualul, Internetul şi entertainment-ul sunt inevitabile în peisajul actual şi încercăm să ne implicăm noi, dascălii în elaborarea lor! Nu trebuie să ne temem să cerem Consiliului Naţional al Audiovizualului şi chiar Comisiilor de specialitate din Parlament ca emisiuni şi site-uri dăunătoare educaţiei să fie pur şi simplu interzise! Pe de altă parte, intervenţia profesorilor adevăraţi în realizarea de jocuri IT ar duce atât la îmbunătăţirea spectacolului din jocuri cât şi la o mai mare încărcătură instructiv-educaţională a lor. La fel pentru site-urile de pe Internet (trebuie încurajate şi susţinute cele cu conţinut formativ-educativ) şi, mai ales, pentru emisiunile de televiziune şi radio (la care, după părerea mea, redactorii vor îmbrăţişa prezenţa specialistului pedagog/sociolog/psiholog tocmai pentru a da conţinut şi o mai mare greutate şi respectabilitate emisiunii lor).

Obligatorie mi se pare însă realizarea unor punţi solide între MECT şi Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, ale căror canale trebuie să reflecte – toate! – nevoile de informare ale Ministerului, ale Inspectoratelor Şcolare, instituţiilor adiacente şcolii, unităţilor şcolare şi cadrelor didactice. Dar şi, pe de altă parte, şcolile şi universităţile să aibă acces direct la „arhivele de aur” ale acestor instituţii – poate prin copierea, pentru fiecare unitate şcolar-universitară, a zeci, chiar sute de ore de emisiuni care apoi să fie stocate în mediateca unităţii de învăţământ şi folosite de cadrul didactic după nevoie.

8. Şcoala neconvenţională. Un proiect care a dat deja roade (vezi „Academia de vară Atlantykron”, funcţionând pe o insuliţă de pe Dunăre de 19 ani!) are ca ţintă şcolile din mediul rural, dar şi urban, în special gimnaziu, liceele, cluburile elevilor, dar şi şcolile pentru vârsta mică, chiar grădiniţele, l-am denumit Şcoala-dinafara-pereţilor-clasei, fiind vorba de cursuri de vacanţă sau de sfârşit de săptămână, într-un sistem care îşi va avea propria sa dezvoltare, în funcţie de ofertele pe care le vom face. Să nu ne temem să valorificăm experienţa de dinainte de Revoluţie, cînd fosta organizaţie de tineret realiza, în fiecare vară, tabere naţionale de ecologie, folclor, aeonautică, alături de taberele de matematică, fizică chimie etc, realizate de Ministerul Învăţământului din acea vreme. De altfel, cred că în fiecare judeţ sau grupând mai multe judeţe se pot organiza asemenea „şcoli de vară” sau chiar „şcoli de weekend” (judeţul Dolj are asemenea acţiuni, prin profesorii Aurel Cărăşel şi Viorel Lazăr).

Am folosi astfel eficient timpul liber al elevului român, acum timp mort.

Un alt proiect important este şcoala-pe-roţi, o iniţiativă românească deja premiată de UNESCO, aplicată, parţial, doar prin mijloace proprii. Destinată mai ales elevilor din mediul rural – dar nu numai –, cărora le oferă, pentru joacă, accesul la laboratoare mobile de ştiinţă.

Se pot folosi autobuze sau microbuze, pe care le au acum şcolile, arondate la Primării, având la bord, fiecare vehicul, un laborator mobil de fizică (10 kit-uri de fizică costă 100 Euro), foarte simplu, la fel, unul de chimie (substanţele, echipamentul şi softul educaţional – în jur de 50 Euro), astronomie (un telescop mobil în valoare de aproximativ 140 Euro), biologie – ecologie (4 microscoape) şi, bineînţeles, informatică (4-5 PC-uri sau laptop+uri, cu programe de jocuri şi de susţinere a celorlalte „laboratoare”), o mică bibliotecă la bord, alături de un mic magazin mobil cu diverse materiale didactice şi jucării electronice (educaţionale per se).

Patru tineri învăţători, profesori sau studenţi din anii terminali de la facultăţile pedagogice vor conduce „nava educaţională” din sat în sat, oprindu-se, câte o zi şi o noapte, în fiecare comună. Profesorii vor scoate „clasele” pe un tăpşan din faţa şcolii (în interiorul şcolii, dacă plouă) şi vor lăsa copiii să se joace de-a şcoala, cât vor vrea ei.

Experienţa demonstrează că sunt atraşi nu numai copiii, dar şi mare parte a părinţilor. Seara le putem proiecta un film (autovehiculul-şcoală fiind dotat cu ecran şi proiector la bord), noaptea le vom pune la dispoziţie telescopul. Dimineaţa profesorii se mută în comuna vecină – şi activitatea continuă tot timpul verii.

Câte 2-3 asemenea „şcoli-pe-roţi” în fiecare judeţ al României pot revoluţiona pur şi simplu şcoala rurală (sub 2% din studenţii unei generaţii provin acum din mediul rural! România nu a avut niciodată în istoria ei o asemenea risipă de creiere). Şi pentru că la vârsta gimnaziului 55% din copiii noştri trăiesc în mediul rural – deci România anilor 2010-2015 va continua să fie rurală – considerăm că soluţia „şcolii-pe-roţi”, alături de cea a şcolilor pentru timpul liber pot fi cele ce vor reduce diferenţa dintre învăţământul rural şi cel urban.

9. Buzunarul de cultură al şcolii înseamnă înfiinţarea unor societăţi comerciale, gen IMM-uri, prin care să se încerce aprovizionarea şcolilor, chiar a grădiniţelor cu materialul didactic care acum lipseşte dramatic. De la hărţi, postere, reviste, cărţi, până la soft educaţional, „cultură radio”, documentare TV, filme pentru cinemateca şcolii – dar şi echipamente pentru laboratoarele de fizică, chimie, biologie (pentru clasele mai mari, dar şi cu acces al celor mici la aceste structuri) – „Buzunarul …” poate fi coordonat de o organizaţie non guvernamentală (ONG), oferind celor 20.000 de unităţi şcolare din România produsele educaţionale de care educatoarele, învăţătoarele, profesorii au nevoie, pentru ca orele lor de clasă să se desfăşoare la nivelul secolului al XXI-lea.

a) În etape, acţiunea „comercială” poate demara cu abonamente la principalele reviste necesare bibliotecii elevilor şi cancelariei şcolii (am făcut asta, timp de 3 ani, pentru 3302 şcoli rurale la CNR UNESCO, beneficiarele fiind: „Gazeta Matematică”, „România literară”, „Ştiinţă şi tehnică” (cu suplimentele ei), „Evrika!” (fizică), „Terra” (geografie, cu suplimentele „Pipo” şi „Doxi”, pentru cei mici), „Scientific American” (în limba română), „Geo” (idem), „Discover” (idem), „Descoperă”, „Luceafărul copiilor”, „Sănătatea noastră”, plus 1-2 reviste culturale regionale); din experienţa pe care o avem în cei trei ani de aprovizionare a şcolilor rurale (am fost ajutaţi în acţiune de Fundaţia Eugenia Vîntu, căreia îi mulţumim pe această cale) apreciem că o şcoală are nevoie de mai puţin de 200 Euro pe an pentru a-şi abona biblioteca şcolii la aceste reviste, care au ca scop în primul rând informarea la zi a educatorului cu ceea ce se întâmplă în lumea educaţiei, dar şi pe acela de a atrage spre biblioteci pe viitorii consumatori de informaţie şi cultură, elevii.

Organizarea abonamentelor, publicitatea (către şcoli) şi comercializarea lor se poate face, eventual, de către angajaţii „Buzunarului de cultură”, cu un comision de 5%, care ar asigura salariile angajaţilor. Subliniez că o asemenea „Societate comercială culturală” este eligibilă pentru fondurile structurale UE.

b) Cărţile pentru biblioteci. Directorii şcolilor au început să achiziţioneze cărţi pentru bibliotecile şcolilor. Un program naţional care, eventual, s-ar putea desfăşura în colaborare cu Uniunea Scriitorilor şi revistele România literară şi Tribuna învăţământului ar putea duce la realizarea unui top al celor mai frumoase 100 de cărţi cu 100 Euro, pe care să le achiziţioneze şcolile noastre (la nivelul gimnaziului şi a claselor I-IV), pentru a-i „molipsi” pe copii de dulceaţa cărţii. Dar folosind şi Internetul pentru achiziţionare de carte pentru liceeni şi studenţi, societatea comercială „Buzunarul de cultură” se poate transforma într-un serviciu de valoare inestimabilă pentru Alma Mater.

c) „Cultura Radio” – revin asupra ideii – este un proiect care ar putea folosi din „arhiva de aur” a Societăţii Române de Radiodifuziune zecile de mii de ore de cultură, pe care SRR le radiodifuzează şi care ar trebui să devină material didactic al şcolilor româneşti. Intermediind între SRR şi MEdCT, eventual direct între Radio-ul public şi şcolile doritoare să se doteze cu „cultura radio”, un ONG sau un grup de ONG-uri pot construi, efectiv, o punte între cele două culturi care până acum nu s-au prea întâlnit: şcoala românească şi Radioul românesc.

Gândiţi-vă că doar cu echivalentul a 100 RON o şcoală poate îşi poate achiziţiona un radio + CD-player, prin care profesorul, învăţătorul, educatoarea pot transmite, în timpul orei de clasă sau grădiniţă atât cursul de educaţie muzicală cât şi poveştile din „Noapte bună, copii!”. Urmare a unui protocol între SRR şi CNR UNESCO, de pildă, Radio-ul public ar oferi, la un preţ modic, fiecărei şcoli, un număr de câteva zeci sau sute de ore de „cultură radio”, şcoala beneficiară având de plătit doar suportul electronic (caseta audio, CD-ul) şi copierea.

d) „Cultura video”, strict necesară în şcoli, atât pentru faptul că imaginile au mai mare impact asupra elevului mediu decât scrisul pe tablă al profesorului, dar şi pentru că îl obligăm pe acesta să pună în priză un aparat electronic, deci să-şi aducă clasa în secolul în care ne aflăm. Un receptor TV + un DVD pot costa maximum 600 RON – pe care orice Primărie (deci orice şcoală) şi-i permite. Am putea începe cu achiziţionarea serialului „Toate pânzele sus” sau a „Integralei Caragiale” – 1100 minute cu toate operele lui Caragiale înregistrate în TVR şi cinematografie – la care va trebui negociat preţul copierii. Ar trebui continuat, poate, cu excepţionalul documentar ecologic „An inconvenient truth”, realizat de fostul vicepreşedinte al SUA, Al Gore (a fost deja cumpărat de toate şcolile Germaniei) şi, eventual, de achiziţionat de la Arhiva Naţională de Filme, colecţia de 100 de filme româneşti pentru o eventuală cinematecă a şcolii.

Tot „Buzunarul de cultură” al şcolii se poate implica în această acţiune – dar precizăm că nu există nici un holding capabil să realizeze toate aceste „afaceri” culturale propuse, aşa încât pot fi înfiinţate mici IMM-uri, fiecare cu specializarea lui, eventual cu fonduri Start-Up cu şi pentru tineri, care pot fi studenţi la universităţile cu profil pedagogic sau economic (realizând astfel practica pedagogică).

Prin acest lanţ de acţiuni realizăm, de fapt, revitalizarea bibliotecilor şcolare, transformarea lor în mediateci, eventual în Centre de Documentare şi Informare complexe (MEdCT are câteva sute de asemenea unităţi, dotate cu informatica necesară) utilă şcolarilor, cadrelor didactice dar şi locuitorilor comunei sau cartierului în care se află şcoala – bineînţeles cu condiţia ca această micro-unitate culturală să funcţioneze după un program mai larg decât orele de şcoală: ( seara, în week-end, în vacanţe).

10. Mens sana in corpore sano. Prea mult timp uitată, educaţia fizică începe să se răzbune, sănătatea copiilor noştri fiind realmente pusă în pericol de comoditatea în care ei trăiesc. În România funcţionează la nivel relativ bun doar sportul de înaltă performanţă. De aceea, eu văd implicarea dascălilor şi în acest domeniu al educaţiei, sub următoarele forme:

a. încurajarea activităţilor Federaţiei Sportului Şcolar şi Universitar în organizarea campionatelor naţionale – sau cel puţin judeţene – ale tuturor şcolilor mici, gimnaziilor şi liceelor din România la jocurile sportive (handbal, volei, baschet, fotbal, chiar rugby), dar şi la întrecerile atletice simple;

b. facilitarea procurării de către şcoli a echipamentelor sportive strict necesare practicării educaţiei fizice şi sportului (tricouri şi ghete, dar şi mese de ping-pong etc.).

c. susţinerea unei politici de transformare a curţii şcolii în micul stadion al şcolii, în care să existe cel puţin terenurile de mini baschet, volei, handbal;

d. introducerea de sporturi speciale, dincolo de cele 2 ore de educaţie fizică hebdomadare, în care elevii şi elevele să înveţe tenis, scrimă, ping-pong, gimnastică de întreţinere etc; cele 2-3 ore pe care le propunem, după orele de clasă, ar fi de mare ajutor sănătăţii copiilor dar şi dezvoltării acestor sporturi.

e. Mind building. Pentru a ajuta la „construirea minţii” propunem dezvoltarea în şcoli a jocurilor logice. După orele de curs, clase de şah, go, bridge, scrabble sau orice alt joc al minţii, îi pot atrage pe pasionaţi în jurul unui specialist (pe care federaţiile de specialitate sunt gata să-l ofere). Câştigul este dublu, dincolo de mintea pe care o vom antrena, putem lărgi numărul de practicanţi al acestor jocuri logice, care au mare priză în întreaga societate modernă.

11. Agenţia de turism pentru elevi şi studenţi. În scopuri pur educaţionale, pentru cunoaşterea patriei, dar şi pentru călătorii de descoperire a continentului în care trăiesc, le putem oferi copiilor şi tinerilor trasee spectaculoase, la preţuri modice putem dezvolta o adevărată reţea europeană de turism cultural-educaţional pentru tineret (cu crearea unei agenţii specializate, având drept motto: „O călătorie face cât un an de şcoală” – Nicolae Iorga). Societatea de turism amintită îi poate atrage, credem, pe copiii şi tinerii noştri atât spre cunoaşterea profundă a patriei lor, cât şi spre ţinuta lor de cetăţean european. Amintesc că în perioada de dinainte de 1989 şcolile ţării organizau, anual, 30.000 de grupuri de elevi care plecau, vara, în aşa numitele „expediţii Cutezătorii” – de ce nu le-am relua?

12. Televiziunea prin satelit în toate şcolile României. Grăbind dispariţia – inevitabilă - a reţelelor de cablu, putem ajuta la atragerea către televiziunea digitală cel puţin a şcolilor rurale, într-o primă etapă. Sistemul (a cărei tehnologie trebuie însă pusă la punct) poate fi şi un factor de răspândire a informaticii şi tehnologiilor de comunicare, a Internetului, mai ales că multe companii specializate se grăbesc să informatizeze teritoriul ţării. Trebuie doar ca acţionarii lor, ONG-urile educaţionale şi reprezentanţi ai MEdCT să se întâlnească cu marile companii ITC pentru a stabili o tactică comună de „cucerire” a teritoriului.

13. Punctul de consiliere juridică pentru lumea şcolii. După modelul haretian, propun o unitate căreia educatoarele, învăţătoarele, profesorii să i se adreseze pentru ajutor în problemele juridice pe care le au, pe care le are unitatea şcolară la care lucrează, dar şi un loc din care, colectându-se propuneri legislative, să se poată avansa către Parlament amendamente sau chiar proiecte de lege privind educaţia. Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România poate face contracte în acest sens cu facultăţile de drept existente, cu asociaţiile juridice studenţeşti, la fel societăţile de ştiinţe, dar şi sindicatele.

14. Educaţia pentru economia de piaţă poate începe de la vârste fragede – eu văd nu numai jocuri şi activităţi educative pentru cei mici, ci şi un concurs de idei, contacte cu mass-media de specialitate şi, mai ales, pregătirea lumii dascălilor pentru o acţiune esenţială, aceea a dezvoltării în România a tehnicii bancare a microcreditelor. Aplicate cu mare succes în Bangladesh şi India („Banca Săracului”, pentru care profesorul Muhammad Yunus a primit Premiul Nobel pentru Pace), dar şi în Mexic, Peru, Maroc, microcreditele înseamnă accesul omului simplu la o resursă care astăzi îi lipseşte dramatic şi pe care lumea bancherilor o ascunde cu grijă: banii. Or, eu cred că nu trebuie să ne aşteptăm ca Băncile şi politicienii să se aplece asupra problemelor „României de la poale” – bancherii şi politicienii fac prea bună casă între ei, ca să se deranjeze şi spre lumea mică. De aceea, după părerea mea, intelectualul fundamental, Învăţătoarea şi Profesorul/Profesoara, împreună cu preotul satului sau al bisericii din mahalaua oraşului trebuie să fie aceia care să întreţese un prim prag al economiei de piaţă pentru lumea săracă.

15. Noi clase pentru noua şcoală a lumii. Cei şapte ani pe care i-am petrecut lucrând la UNESCO mi-au arătat că este nevoie, în formarea copiilor şi tinerilor noştri de noi concepte, de alte mentalităţi, dacă vrem ca lumea să funcţioneze armonios. Sugerez de aceea doar câteva noi „discipline” uşor de integrat, mai ales în şcoala-din-timpul-liber-al-elevilor, adică acea parte a zilei de şcoală, zilei de sfârşit de săptămână sau zilei de vacanţă:

• Educaţia pentru cultura păcii. Contribuţia dascălilor pentru un viitor paşnic poate fi decisivă, cel puţin dacă convingem elevele din bănci – viitoare mame – să ia din calea viitorilor fii jucăriile de război (tunuri, tancuri, puşti, pistoale, săbii). În mâna femeilor stă pacea lumii, spune Johan Galtung, acest guru al educaţiei pentru cultura păcii. Dar şi – mă repet – atenţie la jocurile pe calculator şi la violenţa emisiunilor de televiziune pentru copii!

• Educaţia pentru sănătate. Dincolo de ce pot da „cei 7 ani de acasă” – şi în multe cazuri ei nu pot da mult – şi de lecţiile de igienă care se fac în şcoli, eu cred că se pot comanda seriale TV, pe care şcoala, educatorii să le poată folosi an de an, pe receptoarele şi DVD-urile pe care, sper eu, le va avea în curând fiecare clasă din România, sau cel puţin mediateca pe care v-am propus-o. În colaborare cu Ministerul Sănătăţii şi Televiziunea publică, aceste lecţii video vă pot fi puse la dispoziţie chiar în cursul anului şcolar care urmează.

• Discipline „pentru nevoi locale”. Reintroducerea orelor de agricultură în şcolile de la sate (cu parte practica, mai ales!), ore de agroturism (montan, de litoral dar şi pentru turismul de câmpie care, sper eu, va exista cândva), ore de pregătire specifică pentru şcolile din satele şi oraşele dunărene (suntem singura ţară din lume prin care un fluviu trece degeaba…) – iată doar câteva din nevoile de instruire ale membrului comunităţii locale din România viitoare.

• Lecţiile despre viitor. Obligatorii, dacă vrem să ţinem pasul cu ceea ce mişcă în metabolismul lumii. Instalarea unei minicentrale eoliene, de pildă, în curtea şcolii şi a unor panouri solare pot introduce de la bun început în mentalitatea celor mici ideea că lumea de mâine trebuie să-şi găsească energie altfel decât prin simpla ardere de hidrocarburi. Dar, la fel, o machetă de avion, TGV, de moleculă de ADN, a Sistemului Solar, a unui motor termic cu pereţi transparenţi, o hartă-machetă a României, la scară, chiar a Europei, dacă curtea şcolii o permite.

16. În sfârşit, o ultimă propunere, cu care şi închei „meditaţia” mea: grăbirea procesului de privatizare a învăţământului superior! Ştiu că ideea vă scandalizează, de aceea mă grăbesc să mă delimitez de eventuale atracţii turbo-liberale: eu vă propun o unitate care să răspundă regulilor comunitarismului, să fie capabilă să dezancraseze structuri mult prea conservatoare şi să poată oferi societăţii nu şomeri cu diplome, ci tineri şi tinere capabili să poată intra rapid în câmpul mereu schimbător al muncii. Pe scurt, vă propun să reflectaţi asupra transformării universităţii în societate pe acţiuni, la care acţionarii să fie Consiliul Judeţean şi Primăria din judeţul, respectiv localitatea în care funcţionează această unitate a Almei Mater, dar şi Camera de Comerţ judeţeană, mari întreprinderi şi societaţi comerciale din zonă, plus, bine-nţeles, cadrele didactice ale universităţii respective, plus un procent din acţiuni pentru cumpărătorii interesaţi. Nu dezvolt subiectul, sunt sigur că l-aţi înţeles – şi, aşa cum vă cunosc, v-a şi scandalizat – mă aştept însă ca, la un moment dat al mandatului ministerial în care v-aţi implicat, să lansaţi o dezbatere publică şi un sondaj pe această temă. Veţi fi surprinsă de rezultate...

Închei aici prima mea adresare, de umil contribuabil interesat de soarta ţării, către unul din factorii pozitivi de putere ai ţării. Chiar de mare putere, subliniez, pentru că Domnia Voastră, doamna Profesoară, aveţi unul dintre cele mai sigure mandate, cel pe care vi l-a încredinţat electoratul, prin votul uninominal. De aceea, vă puteţi permite, cred eu, actele de curaj pe care şcoala de astăzi le cere imperios.

Cu foarte mare stimă,

Prof. Alexandru Mironov