Natura – verdea florăreasă

Aproape din departe venit, să-mi licitez iubirea, Verdea Florăreasă în oraş

Tăcuţii mei arginţi ţinuţi în inimă şi-n minte, clari,

În treacăt fie spus, nopţile-mi petrecute cu manuscrise şi Stele în făraş

I-am adunat pe toţi, părtaşi minunii ca să fie şi filantropi şi slabi avari.

Nimeni nu bănuia preţul la care poate fi vândută, tânăra noastră mamă, daţi cu clei

Erau parcă lipiţi, păpuşi pe sârmă, limbi încurcate-n grija citadină,

Îmi deschisesem norul cu violete, ploi, netrase până-acum la indigo şi dinspre munţi şi văi

Iubirea-mi, Verdea Florăreasă venea alunecând, parcă, pe-a timpului patină.

Viaţa şi moartea ei luptau în mine până la epuizare, străzi o mai purtau în ruginitul nume,

De-ar fi ca să vă povestesc istoriile ei, aş înverzi la tâmple deodată,

Iubesc această-amară umilinţă, de-a vinde florile, invizibil sacrificiu, nu pentru mulţi cu urma,

Cu flori sălbatice în păr, Verdea Florăreasă ieşea din alb ocean ca poartă.

Comportamente zgomotoase, faţă de ea, întâlneam mereu şi cruciade astrale stârneau-amintirea ei,

Demult, fără să ne pese, plecasem din paradisiaca sa grădină, închişi, azi, în rezervaţii de ne-buni,

Îi purtau semnele mistice, pe El-Aleph, în ochi, în fiecare dimineaţă cu lacrimi de rouă, învietoare scântei,

Ea este în noi regina renegată, singură plănuindu-ne salvarea, cifru din vin, acestei lumi.

Învăţ cu tinereţea sa, să-mi apăr poporul omenesc, printre zgârie-nori, cuib cald în care un cântăreţ, de cuc,

Muzeul figurilor de ceară mi-arată indicativul dezorientării, limita creşterii artificiul,

Personajele pe care le admit, toate se adună în Verdea Florăreasă şi-n stăpânul său, Cel ce mântuie, cu neştiuta, uitata ambrozie – suc,

Rar când mă mai uit în oglindă, aceasta-mi, cu un beculeţ roşu, îmi semnalizează, din mine, kitschul.

Pe Podul Mincinoşilor cum treceam, zilnic, acum ne licităm, Natura, mama, în joc de Bingo, plictisişi, banali,

Divină, dar totuşi, Comedie, depinde peştele prins, cum vrei să ţi-l prepari, ştiinţific ori creştin

Să nu ucizi pe nimeni şi nimic din jurul tău, sferele lor au dreptul ca tine să trăiască, milenari,

Văd, văd încă Soarele, fiinţa lui şi-a Universului, vie, arhivă de călcâie a lui Ahile, al suferinţei, din coroană, spin.

Eu, noi adică, noul fizician, metafizicianul trebuia, în licitaţie, să ies adevărat, câştigător,

Aşa ne înţelesesem cu fraţii mei, stelarii colonişti, având acces la memoria verde

Deschideam în mine timp ascensional, în inima şi creierul meu, era un accelerator de gânduri, unificator,

Părinte Eter, în xenofobia noastră, cine pe mine şi iubita mea, ne mai poate crede?

Dincolo de cuvinte avem Calea deschisă, zic anecdotică, natura, Verdea Florăreasă, unde nu e nicio licitaţie,

Încercând s-o iubesc pe de-a întregul, mă fac pe mine întreg n întreg,

Draga mea floare, acesta îmi spunea-i despre pământului, trecătoare,

Pregătitoare staţie,

Dăruind într-una, precum ea, Verdea Florăreasă, fără să ceri nimic, aşa părinte eter, mi-ai promis, te dezleg!

A privi, a vedea, a observa, a fi lege a legilor ce le poartă în coşul cu flori Verdea Florăreasă,

Aici şi dincolo, toate acestea, spre a te trezi, amintindu-ţi cine eşti şi ce vrei cu adevărat, Iluminatule,

Ori, voi, nelegiuiţilor, ce totuşi vă iubesc fiindcă vă vorbesc, credeaţi că-mi licitez mama iubită, verdea casă,

Mi-e prea mare iubirea şi stelele mi-s aproape, de-aceea, o mână de frate îţi întind, Nemuritorule, El-Alephule!