Leo Butnaru: Aripă în lumină

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat de-a lungul vieţii şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a descoperit că sunteţi scriitor? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră?

( Menuţ Maximinian)

 Mama era din generația care înnobila epilogul acelei perindări de sătence, coborâtă parcă din poemele lui George Coșbuc și portretele lui Nicolae Grigorescu, cu întreaga frumusețe și delicatețe pe care le emană ele. Iar satul nostru Negureni de pe apa Răutului care, pentru mine, copilul, o avea de protagonist chiar pe mama mea, Anastasia, continua, parcă, viața amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă. În alcătuirea lor retro-caleidoscopică astea și toate celelalte ale lumii rurale de acum peste șapte decenii, ale acelei provincii, în care realitatea se întrețesea cu basmul, erau, într-un fel anume, Evul (meu) Mediu sau, altfel încondeiat: E(v)UL ME(di)U. (Bineînțeles, eludându-se trio-ul de litere dintre paranteze, se citește: Eul Meu.) Iar înaintea lui însă, au fost și au rămas chipurile și numele părinților mei, Anastasia și Teodor, rostuite și rostite cu amăruia miere din paradisul cuvintelor; au fost cei grație cărora, când se împliniseră exact două mii de ani (ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair susținuți de aripile clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților și de gheața Răutului, pe atunci râu încă important. Iar multe din întâmplările și priveliștile acele vremi se regăsesc în narațiunea mea memorialistică, botezată după spiritul timpului și situației românilor dintre Prut și Nistru, cu umbre răspândite, acaparator, tentacular, de regimul imperialist ruso-sovietic: Copil la ruși. Timpuri în care mama îmi îmbogățea înțelegerea de copil, conștiința, priceperea de a privi, a cerceta și a prelua cât mai multe din lume cu fascinante ecouri adunate în casa noastră; ecouri sonore și instructive, din permanentele continuări ale generațiilor de prunci, de copii ale neamului: „Tăpușele, tăpușele, mititele, frumușele!”, „Huța, huța cu căruța până la lelea Măriuța”, „Gâd, gâd, gâdilici, gâdilici tot pe-aici!”, „Crenguță, dă-mă huța!”, „Lună nouă, lună nouă, taie pâinea-n două!”, „Joacă bine, Moș Martine, că-ți dau pâine și măsline”, „Iepuraș cu coada scurtă, a venit și el la nuntă, s-a așezat în capul mesei și a mâncat turat miresei”, „Melc, melc codobelc, scoate coarne bourești!”, „Cocostârc, stârc, n-ai văzut pe lelea-n târg?”, „Susai, susai, fă-te dulce, că te tai!”, „Auraș, păcuraș, scoate apa din urechi!”, „Cioară, cioară, cu făina-n poală, n-ați un dinte de os și-mi dă altul de oțel!”, „Vine moșu’ de la vie cu cireșe-n pălărie”... Așa a fost: folclorul, ca poezie nemuritoare, mi-a „pregătit” și mi-a însoțit intrarea în lume. Și nu încape îndoială că m-a dus spre poezie, spre literatură, ce avea(u) să mi se întrupeze în destin. Iar mama frumuseților și durerilor destinului meu avea să plece relativ de tânără, la 55 de ani,  în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Nu a fost să-mi vadă nici prima carte, „Aripă în lumină”, pe care i-am dedicat-o, apărută deja la un an de la urcarea sufletului ei la ceruri. Mama apare în mai multe poeme ale mele și foarte frecvent în narațiunea „Copil la ruși”. Mă revăd cu ea cum, împreună, brodăm (Ion Creangă torcea!), inclusiv îngeri portocalii, de pus la icoane, și multe flori, flori, flori de diverse forme și culori. Sunt cu mama la apa Răutului, unde punem cânepa la topit. Apoi îi ajut la bătut de meliță. La ghilitul pânzei. O urmăresc ca vrăjit cum țese la stative. Și din toate, învățam lucruri ce aveau să-mi fie necesare în viață, în artă. Mama cânta foarte frumos, la horele din sat fiind admirată pentru dansul ei „ca pe scenă”, cum ar fi zis cineva. Și voi încheia cu o undă/umbră de zâmbet. Uneori, tatăl meu (îi spuneam: tuța), ca orice țăran pe atunci, ce trecuse prin urgia războiului, se mai arăta și sever, aspru, cazuri după care se întâmpla ca mama să-mi spună: „Of, Licuță, ce bine că nu ești mărunțel ca mine și urât ca tată-tu!” Dar de unde! Tatăl era înalt, spătos, frumos. Ambii părinți arătau ca și scoși din partret, cum se spunea pe la Negureni. Cred că de la ambii am avut ce moștenit: au fost foarte bogați ca ființe umane.