Leo Butnaru: Născut la vremea colindelor

Cândva, provincia a fost Evul (meu) Mediu sau, altfel încondeiat: E(v)UL ME(di)U. (Bineînțeles, eludându-se trioul de litere dintre paranteze, se citește: Eul Meu.) Înaintea lui însă, au fost și au rămas numele părinților mei, Anastasia și Teodor, rostuite și rostite cu amăruia miere din paradisul cuvintelor; AU FOST CEI grație cărora, în 1949, la vremea colindelor și când se împlineau două mii de ani (ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) din zilele în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair susținuți de aripile clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era pe când Capricornul își scapăra coarnele de cremenea Carpaților sau de gheața Răutului, pe atunci râu încă important. Nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider că noblețea necertificată a scriitorului ce aveam să devin, apărut pe lume la vremea feerică a poeziei colindelor, este în afara tabieturilor ereditare (sau e una arTistocratică), precizând că părinții mei erau simplisimi țărani proaspăt și dureros desproprietăriți de colectivizarea și colonizarea ruso-sovietică.

Așadar, îmi sărbătoresc ziua de naștere la vremea colindelor și urăturilor cu „Să trăiți, să înfloriți, ca merii, ca perii în mijlocul primăverii”... Ca într-o derulare de basm, în care, puțin câte puțin, trece timpul pe ulița mare a satului nostru Negureni de pe râul Răut din Estul Românesc.

În zori, colinde cântând despre pruncul etern al vieții dumnezeiești și omenești. Pruncul de referință, biblic, cum aș zice astăzi, când fenomenele trăiesc în experiența mea (sigur, de viață); atunci, în copilărie, eu însumi trăiam printre/în fenomene.

Colinde, colinde... „Saule, Saule, adu-ți turmele la staule”. Ecoul răspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin, Saule, solii...”. În mahala, la înțărcare, câte vreun prunc stă nehotărât între sânul mamei Maria și Calea Laptelui, cerească, fierbinte și aburoasă, de unde coboară și îngerii de ocazie ai zăpezilor.

Colindele și visele mele ca formă de basm personal. Se știe doar că vrăjitorii, magicienii de grad suprem eșuează în confruntare cu fantezia puiului de om ce se implică, inconștient, în experiențele imprudenței, în virtutea cărora, la un moment dat, pornise și copilăria mea spre China ghiolului din fața casei noastre, pe drumul mătăsii broaștei.

Iarna, zisă azi – de demult, tradițională, în toată legea, dar și fărădelegea crivățului. Vânt gonaci, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat cârduri de mistreți grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deșirându-se până la ceruri. Ca și cum Negurenii noștri ar fi situați undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...). Părinții se bucurau de abundența nămeților. Cu alte cuvinte, dar în același sens, vorbeau despre doctrina protecționistă a zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau povești nemuritoare (de foame). (Nemții Grimm-frații erau... interziși, de parcă minunatele lor basme, acum/atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!) Ce nu-mi puteau da (nici chiar) poveștile – mai mult spațiu, mai multă acțiune, mai multă aventură, mai mult bine și frumos! – se întâmpla din abundență pe tavanul iatacului în care îmi aveam patul – pe ecranul de var al acelui dreptunghi de sus fantezia și-a proiectat miile, stră-miile de filme! (O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei și viselor copilăriei!...) Iar toate ale imaginației debordante nu făceau decât să sporească fantastic de mult impresiile pe care mi le crea fenomenologia rânduirii de anotimpuri, cuartetul lor fiind inaugurat de iarna lumii și a nașterii mele; iernile în care când eram atât de atent la vraja inocentă a poeziei colindelor, cele mai populare pe la noi fiind, diminețile-ziua, „Florile dalbe”, serile-nopțile – „Trei crai de la răsărit”, cântată la geamurile luminate ale Negurenilor. Colindă și lumină întrupate în destinele noastre de copii, cândva, de oameni în toată firea, azi, care, deja, nu au doar șapte, ci, unii, chiar șaptezeci de ani de acasă... La anu’ și la mulți ani!, cum mai zice colinda.