Iubire la imperfect

Scriitorul David Dorian aduce un nou suflu iubirii, prin intermediul volumului „Iubire la imperfect”, apărut la Editura Eikon. Romanul se înscrie pe aceeaşi linie a dragostei împărtăşite pe alocuri dintre Tristan şi Adriela, pornind la drum cu textul împăratului Solomon din Eccleziast, despre deşertăciune. Aşadar, viaţa este pe muchia de cuţit dintre iubire şi adevăr, dintre bine şi rău, dintre ce se cade şi ce nu este permis. Eroul spune, încă de la început, că iubirea pentru Ariela este o dragoste spumoasă pe care Dorian ne-o descrie cu lux de amănunte, începând dintr-o toamnă arămie, până în mijlocul primăverii. Aflăm, astfel, ce se întâmplă cu dragostea pe parcursul unei jumătăţi de an, discuţiile ultramoderne de pe mess dintre cei doi îndrăgostiţi sau cele faţă-n faţă, fiind suplinite de textele „personale” ale lui Tristan despre iubire: „Fericirea exista, era o amforă în care Dumnezeu a turnat fluidul vieţii”. O proză a dorinţei în care celulele, cele mai elementare componente ale vieţii, se lasă invadate unele de altele, iar clipele de dragoste sunt zbuciumate de cele de abandon.

O carte în care realul este combinat cu ficţiunea, astfel încât pe lângă personajele fictive întâlnim şi nume ale zilelor noastre, cum ar fi Mircea Cărtărescu, Adi Minune sau conjudeţeana noastră Ioana Bradea, pe care o ghicim în cea mai recentă carte lansată în Nosa, despre care scriitorul spune că „Nu exalta sordidul… ce-l dezvăluia nud şi şocant, aşa cum există el”. În dialoguri se minte frumos pentru iubire sau se contrariază zgomotos pentru ca mai apoi contrariile să se atragă. Conform psihologilor, iubirea nu ţine mult, un om sănătos psihic putând iubi cel mult doi ani, fapt confirmat şi în povestea noastră de dragostea, la finalul căreia, după nopţile călduroase de dragoste în gerul iernii, Tristan şi Adriela se despart, iubirea continuând la timpul imperfect, povestea fiind trăită la trecutul continuu. Iubirea imperfectă este, poate, cu mult mai „atractivă” decât cea care se îmbracă în hainele albe ale purităţii, acordurile melodiilor de dragoste, poveştile fără cuvinte construind istoria cu bucuriile zburdalnice ale sufletului îndrăgostit. Esenţa timpului păstrată în talismanul de la inimă curge în marginea dimineţii, iar necunoscutul estompează lumina pentru ca mai apoi, în banalitatea cotidianului, din Piaţa Maro, totul să o ia de la capăt.

David Dorian ne propune o călătorie prin memorie, soldată cu interogaţii dramatice asupra sensului existenţei, cu încercări de a răspunde la ele, cu izbânzi mărturisitoare, în final obţinând perle ale unui suflet sceptic şi melancolic. Toate acestea se întâmplă cu ajutorul memoriei, singura care se poate întoarce în trecut pentru a adăpa viitorul. Găsim aici de toate, inclusiv Raiul lui Marina, care ne duce cu gândul la Comitetul de Partid din Bistriţa de altădată. Eos, zeiţa zorilor, este blestemată din gelozie de Afrodita, astfel încât libertatea de a respira lângă persoana iubită este îngrădită de concepţiile omului care pune mai presus comunitatea decât sufletul. Concluzia ar fi că atunci când iubeşti trebuie să trăieşti fără măsură bucuriile simple şi curate în care să te regăseşti alături de sufletul pereche.

Un roman al sentimentelor adânci, al trăirilor la maxim, al gândurilor perfecte trăite la imperfect.