Ioan Mărginean: Baladă pentru Amelie

Aici Amelie, plouă cu păsări
Si Dumnezeul dumnezeilor
Ca un grădinar uda flori și le spăla rușinea
Cerul are măști de bal
Inima miros de bob curat
De grâu curat
Lacrimile au izvorul clar
Nici vorbă de reproș
Sau de alte semne de intrebare
Heruvimi poartă munții pe aripi
Ca intr-un somn rotund
Ca o pâine
Atunci ei nu mai au nici o putere
Să ducă lacrima
Mărturisesc că nu am curajul să mestec lutul unui nou început
Va ninge mâine
Nu mai e loc de altă răstignire
Tot sângele lumii mușca din soare
Şi apele sângerează mereu
Ca o corabie mă lipesc de mal
Și imi laşi înserarea
Peste inima ta

Era alt timp
Veșniciile își intorceau ochii pe dos
Cum taina iubirilor
În amurguri cețoase
Soarele bătrân stătea să se coacă
În toamne târzii
Și în palma grăbitei morți
Ochi istoviți
Clipele plâng
Cum ploile pe rana lumii
În vechile ceasuri păgâne
Privit din faţă ecoul e ca un scurt fluierat
Singura grabă sta de-a dreapta iubirii
În fiece dimineață și în fiece mormânt
Alte ninsori toarce furca bunicii
Pentru milă și rătăciri pământene
Vorbesc cu umbrele toate
Cu toate în aceaşi direcție
A apelor strâmte
Au mai rămas teii
Şi nota de plată
Tu nu aveai cum să fi acolo
Revederea era în altă luntre
Peștii ca niște litere, mereu o sută cinzeci şi trei
Ca adâncul din veacul lui Hrist
Copacii graţii bătrâne
Ca o fructieră ruginită în care țineam sângele toamnei
Sperietoarea de păsări
Levita deasupra măcieșului în vâlvătăi
Lumina părea acoperiș de zăpadă
Ce-și mai păstra mirosul crud
Eram de părere că sărutul trebuie ținut sub observație
Oricând putea rătăci
Ca nişte cărţi ascunse în caznele bolnavilor
Așteptând evadarea
Cafeaua ca o boare atingea clopotul catedralei
Și oraşul vechi şi casa cufundată în lectură
Butoiul de aur mă oprea la taifas
Își mai aducea aminte de plăcinta cu brânza și de geamul spart
De camera de hotel si de rochia ta verde
Ca bulevardul
Când soldații își luau bilet de voie
Strâng între coperțile minții ultima dimineață
Şi rezumatul iluziilor și cei două zeci şi cinci de lei
Ce se topeau în palma mamei
Și forma ta geometrică
Păstrată în bloc-notes.

Fără greș umbrele toate cântau
Ecourile întoarse în orologii
Fereastra trenului se uita în altă parte
Cum inima se apropie de peretele de sticlă
Strălucitor semăna cu mine
Și nu-mi voi pricepe aceste cuvinte
Decât ca pe o lecție de supraviețuire
Mormântul meu, copac de os
Arătare de semințe
Scuturate de foame
Oamenii, arătari de oarbe culori
Florile buze de sfinți
Amurg ce vine de departe
Nu trebuie să te indoiești
Anul acesta vinul va fi mai scump
Si gările mai goale
Departe infrângerile par amuzante
Pădurile icoane ale urmei
Toate ne privesc
Ești singura martoră din vis
Ce-și mai rostește rugăciunea.

Nevăzutul nu coboară în morminte
Plânge pe tăcute
înghesuit între două gene
Lumina picură pe pereţi
Dintr-un ochi pământul se clatină
Din celălalt copilul vine să-și vadă părinţii
Singurii ce vorbesc de boală până la capăt și nu-s rușinați
Pasul îl așează de veghe
Vederea strigă asfințitul
Când cu o rugăciune, când cu alta
Linia vieții e la adăpost
Cărare urcătoare spre cer
Îmi țin respirația caldă
Mă cheamă pe nume
De sub smochinul neroditor
Crucea păștea iarba verde
Era proaspătă
Și de dincolo de noi ne privea
Prin gaura cheii.

Rădăcinile nu răspund , ele pun întrebari
De mai multe ori pe zi
În mai multe zile
Căutandu-l pe celălalt
La braț cu mine în chipul tău ascuns
Pas visător ca o secundă
Se desprinde de treptele lunii
Și se roagă aripii albastre
Ca un pieptene din lemn crud
Numai câte o casă respiră
În mijlocul drumului moartea
Cum o pasăre pe cuib
Cum o pânză de păianjen
Acoperită de sudoare
Toate par in ordine
Și cântul mandolinei
Și sufletul meu în care se face percheziție
În turnul ipocriților carnivori
Întotdeauna cerul are zâmbet perfect
Poem mirosind ca un frizer ce-și păcalește copilăria
Îmi cunosc inima dintotdeauna
Și tăcerea anilor ce par veșnice ca ultima tăcere
Ca un izvor înfipt într-un cânt
Ca un clopot desenând drumuri fără întoarcere
Cerul ingroapă adâncul pământului cu stele cu tot
Și cu ceaiul meu fierbinte corect diagnosticat
Lumea din afară iși taie ombilicul
Carnea e plina de țipete
Toţi purtau cornițe de melci
Și în mâini o altă planetă
O vreme m-am prefăcut ca o servitoare
Mi-am luat sacoşa, m-am lepădat de cele pământești
Ca martorul de declarația mincinoasă
Fularul roșu respira fără costuri
Din amvon rădăcinile mele
Nu mai au întrebari.

Vechile izvoare ca luna trec prin inimă
Ca valuri de frig
Ca ghilotina spre obrazul neras
Povești cu zei duc departe
Peste timpul cu degete negre
Ieșirea din timp are genunchii roși
Doar iarba îi mai poate iubi
E luptă atunci și durere
îngerii sunt izgoniți din poeme
Spre ei zadarnic mâna o intinzi
Pământul atunci cheamă bătălia pierdută
Nu mai are o verigă
Nici sabia de lumină
Nici darul lacrimii
Ar lovi în stâlpul morții cu pumnale setoase si ochii întorși
Zeii poartă în mâini sămânţa dimineții
Și nopțile lor știu
Mă voi înțelege bine cu laptele lutos si cu răbdarea drumului adormit
De ce să lați în urmă atâta venire ca pe un lătrat de câine?
Am să urc în zâmbetul tău și caii vor coborî în palmele mele
Vor fi primii la ospățul când vei râde
Cu ploaia
Voi desena săruturi pe trupul meu
Cele uitate in vămi si mănăstiri ce nu pot naște
Șterge lungul pământului cu o cruce de omăt
Drumurile şi gerurile vor anunța câştigătorii
Fericiți în veșnicia nopții
Se vor rostogoli
Spre ceruri
Greu suport abandonul
Sunt totuși prea bătrân să le am pe toate
Înaltul cerului şi adâncul pământului
Vuire de vânt şi limbi ca de foc
Rest mie însumi
Giulgiul nu suportă amurgul ochiului de copil de la capătul verii
Următoarea fereastră e un cerc alb dincolo cineva se atinge de mine
Simt o putere din mine ieșind
Nu pot ține pasul
Frunzele au noduri în gât
Stelele iși scriu dorințele
Pentru litanii
Toboşarii cheamă toate deșerturile
Doamne ce lupte viitoare
Fiarele macină vremea
Printre pietrele făcute pâini
Doi fluturi bat toaca de vecernii
Toți mă cunosc
Sunt cel ce sunt si toate se umplu de lumină.

......................
Citiţi ediţia print !