Ilie Rad: Debutul şi albul imaculat al zăpezii

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

Dupa tentativa de a debuta cu un desen, la ziarul Scânteia pionierului, în clasele primare, nu am mai trimis materiale literare, la nicio publicaţie. Abia în liceu am avut o încercare de a debuta în cotidianul Steaua rosie, cu articolul Omul cu boneta verde.

Ĩn lunile de armată, făcută la TR (termen redus), în localitatea Corbu, din jud. Constanţa, am colaborat, cu ştiri şi reportaje, la cele două ziare militare, care ne soseau în unitate, Viaţa militară şi Ĩnainte.

Ĩn al doilea an de studenţie, adică în 1977, invitat de Marian Papahagi, am intrat în redacţia revistei Echinox, unde am colaborat cu articole pe teme social-politice, la rubrica “Lupta cu inerţia”, al cărei titular am devenit, dar şi cu articole şi interviuri (cu Iorgu Iordan, Edgar Papu, D.D. Roşca).

Adevăratul debut literar a avut loc în iarna anului 1978, respectiv în ianuarie, când se aniversa ziua lui Eminescu. La invitaţia criticului Ion Oarcăsu, membru al redacţiei revistei Tribuna, scrisesem o recenzie pentru această revistă, la o carte, M. Eminescu, Scrieri pedagogice, care apăruse cu un an înainte, la Editura Junimea din Iaşi, în celebra colecţie “Eminesciana”.

Ĩn ziua de joi, când apărea revista, m-am sculat cu noaptea în cap, ca să fiu primul la chioşcul de ziare. Ĩmi amintesc că ninsese în noaptea aceea, iar paşii mei pe zăpadă erau printre primii. Albul imaculat al zăpezii s-a asociat în memoria mea, mulţi ani după ceea, cu fascinaţia acestui debut. Mi-am cumpărat 5 exemplare din revisă şi m-am îndrepta spre Filologie, spre sala de periodice, unde stăteam de regulă foarte mult şi unde m-am întâlnit cu colegul meu de an, Mihai Dragolea, căruia i-am arătăt, foarte bucuros, revista.

Pe drumul până la facultate, eram uimit că oamenii pe care îi întâlneam  nu se bucurau de bucuria mea, că treceau indiferenţi pe lângă mine! Ajuns în sala de lectură, am citit articolul de mai multe ori şi nu-mi venea să cred că gândurile mele fuseseră turnate în plumb.

Ulterior am observant că şi alţi scriitori au trăit bucurii asemănătoare, la debutul lor în presă. Astfel, în România literară (nr. 30-31, 2016), la ancheta “Vacanţe şi cărţi”, am găsit o mărturie oarecum asemănătoare a talentatului critic literar, Alex Ștefănescu, din care reproduc un mic fragment: “Aveam 23 de ani (neîmpliniţi) şi trăiam unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea. Citeam cărţi noi, făceam adnotări, transcriam citate şi scriam articole cu o mare mobilizare afectivă şi intelectuală. Apoi, în fiecare sâmbătă dimineaţa, mă duceam la chioşc, să cumpăr revista Luceafărul. Deschideam revista încă de pe stradă, cu emoţie, ca atunci când deschizi un loz în plic. Şi de fiecare dată găseam textul semnat de mine pe pagina a doua, în dreapta, pe o coloană, care se întindea de sus până jos (revista avea un format mare, ca al ziarelor). Ce fericit eram! Mergeam pe stradă absorbit de lectura propriului meu text şi lovindu-mă de trecători. Combinaţiile de cuvinte create de mine – chiar acelea şi nu altele – fuseseră culese cu atenţie de linotipişti şi înscrise de tipografii de la maşinile plane, cu cerneală tipografică, în albul hârtiei mătăsoase, în fiecare dintre miile de exemplare ale revistei. Scrisul meu fusese luat în serios! Şi avea să înfrunte sutele de ani, în colecţiile de periodice ale marilor biblioteci!”.    

Merită să povestesc cum s-a terminat bucuria debutului meu literar. I-am trimis un exemplar din Tribuna fostului meu profesor de literatură din liceu, Iosif Pop, cu speranţa că se va bucura de mica ispravă a fostului său elev. N-am primit niciu răspuns, niciun “feed-back”, cum se spune acum. La câteva luni după aceea, m-am întâlnit la Cluj cu profesorul meu, care era şi student la Facultatea de Drept, la FF, desigur, şi venise pentru sesiunea de examene. L-am întrebat, între altele, dacă a primit revista Tribuna, cu articolul meu. O primise, desigur, şi, mai mult, comentase articolul meu cu profesorul Nicolae Ștefan, tot de română, de la acelaşi liceu, şi amândoi ajunseseră la concluzia că nu eu eram cel mai indicat pentru a scrie această recenzie! Redacţia trebuia să apeleze la un pedagog profesionist, care să vorbească în cunoştinţă de cauză despre gândirea pedagogică a lui Eminescu.

Pentru mine, acel verdict a fost o mică dezamăgire, care mi-a confirmat o vorbă a marelui meu prieten, Ştefan J. Fay: “Nicio bucurie nu poate fi întreagă!”