Nicolae Goja: Eșecul are frumusețea lui

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

Viața mea de scriitor a început cu o mare spaimă. Am trimis prima povestire la poșta redacției și răspunsul lui Geo Dumitrescu a fost doar încurajator (povestirea are un vîrf de lirism etc.). Îmi aduc aminte cu neplăcere de acel moment, dar mai apoi am aflat că există ratare inteligentă și că fie și prin vanitate poți fi original.

În 1982, Constantin Zărnescu a remarcat povestirile mele și a „rupt” una, propunîndu-mi publicarea fragmentului în „Tribuna”, sub titlul: Bărbatul și femeia lui. Am acceptat. Mi-a șoptit la ureche: Trebuie să te-ntîlnești cu redactorul-șef.  Vasile Sălăjan, proaspăt instalat, m-a primit în biroul imens și mi-a strîns mîna fără să mă invite să șed. Era cît Dostoievski de înalt. Îi rețineam palma prea mult, stiloul nu-i făcuse bătături, eu aveam de la lopată. Așteptam un sfat, Doamne, și cîtă nevoie aveam! Mă tutuia:. Felicitări, bătrîne și apoi Proza ta e genială. Muiat la genunchi, m-am ținut de birou. Am coborît în stradă fără să ating treptele. Of, of, omul e făcut să sufere în toate părțile sale!

Eugen Uricaru de la ”Steaua” a primit povestirile pentru următorul număr. La întrebarea dacă-i plac, mi-a răspuns: Daa, însă nu-i stilul meu!... (Părerile de rău nu slujesc la nimic, nimeni nu-și regretă viața mai mult decît mine. Vedeți ce știl nașpa am, îți vine să rîzi, nu alta...)

Cartea de debut în 4.000 de exemplare a ajuns în toată țara și pe Amazon.com. Cronicile au fost politicoase și-atît. Bine, dar „Ilca” e genială!..., am urlat în tarlaua de ovăz. (Mai am în podul casei o mie de exemplare, șoarecii le vor citi în mileniul III).

Am întrezărit ceva după Festivalul Artei și Creației Studențești, unde am fost premiat de „Luceafărul”. Lui Nicolae Dan Fruntelată i-a plăcut povestirea „Ziua de marți” - despre moartea unui cal, văzută prin ochii unui copil (viața la țară e mereu crudă). A apărut în revistă, însă pe la sfîrșit, fără prezentare. (Cine să mai fie interesat de cai în era comunistă a tractoarelor și inginerilor, cum eram chiar eu?!...)

M-a obsedat ani la rînd premiul II, amintirea mă înțepa: Nu ești genial, nu ești genial!... Vexat, simțeam că lumea își bate joc de mine. Să plîngem și să rîdem sînt chestii acceptate și permise în toată lumea, nu costă bani, ci doar lacrimi dulci-amărui. Vrem plînsuri și rîsuri, acum le fabricăm cu bătături la buricele degetelor și le aruncăm din nou în competiția inteligenței și imaginației dornice de sublim și necuviincios deopotrivă.