Drumul razelor la Malin

Ianuarie.   Soarele ocrotindu-și drumul razelor.

11 ianuarie 2024. Urc împingând o roabă, pe cărarea  care șerpuiește printre pomii grădinii mele din Malin, spre vie. Când ajung acolo, pe la ora  cincisprezece și patruzeci și patru de minute, un soare orbitor îmi lovește fața. Instinctiv îmi plimb palmele peste chipul meu ferindu-mă de strălucirea puternică a razelor. În stânga mea un drum de raze se întinde ca o chemare, ca o scară cu trepte luminoase. Îmi imaginez că așa ar putea fi plecarea spre ceruri, pe un pod de raze care ar învălui privirea sufletului, ca un fel de barieră până când ultimele păcate săvârșite l-ar părăsi.

Peste un sfert de oră soarele ca un disc a coborât în spatele arborilor de pe dealul din stânga, aflat cam la vreo trei-patru kilometri. Copacii din fața luminoasă a soarelui păreau niște gratii. În spatele lor soarele zăbrelit, coborând încet, dar vizibil, dincolo de deal. Mingea de lumină dispare repede.

În câmpul meu vizual a rămas pădurea de pe dealuri, arborii ei semănând cu niște potire  din care lumina soarelui a plecat. În curând sub orizontul de deasupra pădurii stăruie doar  o fâșie lungă de lumină a cărei reflectare planează circular, din stânga spre dreapta, în descreștere ca intensitate, cu cât ea este mai îndepărtată de locul unde soarele  s-a ascuns.

În partea dreaptă Dealul Popii a rămas luminat de o paloare  gălbuie a soarelui, scufundat după dealuri. Dealul amintit, mai înalt decât cel pe care se odihnesc pădurile, să le numim, ale soarelui apus, este cucerit de lumină, aceasta urcând spre vârful lui. Lumina stinsă a soarelui urcă spre vârful Dealului Popii, așa cum o mare dezlănțuită ar acoperi o insulă  aflată la marginea ei.

Nu trece mult timp și doar vârful dealului mai este luminat ca un far palid al unei mașini uriașe.  Apoi Dealul Popii revine la starea lui obișnuită. Și pe el a dispărut zbaterea de lumină a soarelui. În partea în care s-a retras soarele, zarea s-a înroșit. Norii par niște  pete de sânge, ei fiind dispersați într-o mulțime de insulițe. Imaginea îmi readuce în minte minunatul vers din poezia  ,,Toamna” a lui Tudor Arghezi: ,,Apusul își întoarce cirezile prin sânge”. Cromatic, acum, apusul de sânge, seamănă atât de bine cu începutul  unui răsărit de soare. Am impresia că soarele s-a retras pentru a-și ocroti razele, pentru ziua de mâine sau pentru îndepărtata primăvară.

Frigul s-a mai temperat. Sub pașii mei pământul înghețat lansează sonorități provocate de ,,gumarii” pe care  Mircea Dinescu îi pomenea mai demult  în reportajele lui rurale. În aer se clădește o așteptare, o stare de cumințenie prelungită, cum am întâlnit în excelenta proză a scriitorului Cornel Cotuțiu, ,,În așteptarea zăpezii”. Previziunile mele s-au adeverit, peste vreo două ore. A nins puțin, a nins a frig, cum spunea un vecin de-al meu din Malin.