Condeieri care bat „La porţile iubirii”

(Virginia Brănescu la Ed. Karuna, 2014)
Bulgărele de zăpadă pornit de pe creasta muntelui nu se mai poate opri din năvală. Tot astfel mulţi scriitori de lângă noi, care îşi contabilizează afectuos zecile de volume editate şi scot cu febrilitate mereu altele. Nu e vorba doar de hărnicie intelectuală, cum ar putea crede cititorul obişnuit, ci şi de sacrificii materiale consistente, dacă socotim că scriitorii bogaţi sunt mai rari decât lămâile pe plopi. Cuvine-se deci cu atât mai mult să-i preţuim pe cei ce ţin pana, de câte ori ne cade în mâini câte-un volum de-al lor.
Cu astfel de gânduri am avut satisfacţia de a parcurge recent câteva volume ale unor autori din urbea noastră, între care antologia din titlu a doamnei Virginia Brănescu, antologie ce îşi are o poveste a ei, fiindcă ilustrează felul cum recunoaşterea şi succesul vin adesea spre cei care nu le caută. Volumul, tradus de o editură din Germania, a fost trimis de aceasta la un concurs literar în Suedia, la Malmo, unde a luat un Premiu de Excelenţă.
Capacitatea de a fi sensibil, o strună în vântul vremii, ne face comprehensibili şi altora, pe frecvenţele lor, fiindcă Ziditorul a pus în toate fiinţele omeneşti o sumă de trăsături general-umane. De multe ori am trecut pe lângă un copac primăvara şi ne-am bucurat de vederea lui. Înseamnă că suntem oameni.. Poetul nu se opreşte însă la această oicumenă, ci gândeşte în plus, cum face dna.V.Brănescu: „Se coace-n arbori nemurirea / Seve se-nalţă către cer...”
Alături de micropoeme şăgalnice sau versificări în tonalităţi populare, se află adesea în această antologie autentice mărgăritare de gând, imagini cu o bogată conotaţie, adeseori cu valabilitate general-umană. ”Imboldul inmii pornit / Putea topi un infinit,/ Căci nu simţeam nici vânt, nici ger,/ Vedeam doar stelele pe cer.”(„Sub bolţi de nea”). Recunoaştem uneori involuntare inflexiuni din Magda Isanos, eminesciene, argheziene („Mi-e gândul tot la tine / Unde eşti azi?/ Ţi-o fi mai rău, mai bine?) Negreşit că nemţii sau suedezii nu le sesizează ceea ce nici nu ar impieta, ci dimpotrivă.
Eclectismul stărilor-sentiment este într-o perpetuă învolgură şi autoarea nu cantonează definitiv în nicio stare – nici exuberanţe, nici melancolii, ci aşa cum se perindă firesc în existenţele noastre comune, predominat însă meditative. („E toamnă târzie.. /M-am ascuns într-o carte / Şi fac poezie / Când tu eşti departe./; /”Ai ancorat la ţărmul mării mele/ Purtat de valuri şi udat de ploi/ Ţi-am dăruit vise din stele/ Şi am plecat cu nava amândoi.”(„Istorie”) Asigur pe cititorul acestor rânduri că versuri ca cele de mai sus sună bine de tot în limba lui Schiller sau Lundkvist.
Nu există o uniformitate valorică a creaţiilor din prezenta antologie, ci munţi şi văi, creste strălucitoare şi întinderi pietroase. Poate e prea târziu să facem din versificaţie –„in spe” ritmica- un stand al perfecţiunii, cum le plăcea latinilor, deşi ar fi dezirabil. (Socotim că celor cu lauri le putem spune mai multe şi spre folos, pentru a nu fi doar o societate de cultivare a admiraţiei reciproce.) Dincolo de orice obiecţie oricât de exigentă, scrierile doamnei Virginia Brănescu au o frumuseţe pe care nimeni nu i-o poate contesta, fie şi în numele unei grile oricât de severe. Sincere şi calde CONGRATULATIONS!