Adrian Podaru: Face-off - avatarurile unei prietenii proverbiale

Preambul. Când vorbim despre prietenie în literatura patristică, primul gând ne duce la cei doi Capadocieni, Sf. Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazianz, amândoi trăitori în veacul al IV-lea d. Hr. și amândoi angajați în ample lupte doctrinare, mai ales împotriva ereziilor ariană, pnevmatomahă și apolinaristă, erezii care contestau divinitatea Fiului, divinitatea Duhului Sfânt sau asumarea deplină, de către Cuvântul lui Dumnezeu, a firii umane. Această prietenie, devenită proverbială, poate fi reconstituită, în mare parte, din schimbul epistolar între cei doi. Compoziția de mai jos, închipuită sub forma unei dramatizări cu trei actanți (un narator și cei doi sfinți, Sf. Vasile și Sf. Grigorie), decupează pasaje din acest schimb epistolar și a fost prezentată în Aula Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, în anul 2019, de praznicul Sfinților Trei Ierarhi, patronii învățământului teologic ortodox de pretutindeni. Sf. Vasile cel Mare a fost reprezentat de Pr. Lect. Univ. Dr. Liviu Vidican-Manci, în rolul Sf. Grigorie de Nazianz a jucat Pr. Lect. Univ. Dr. Paul Siladi, iar naratorul a fost subsemnatul. S-au făcut toate demersurile pentru ca acțiunea să fie derulată ca pe o scenă de teatru (cu recuzită, reflectoare etc.), iar fondul muzical a fost realizat, live, la chitară, de doi artiști autentici, Andrei Roșulescu și Iarina Copuzaru. Toată această punere în scenă a fost posibilă cu binecuvântarea prealabilă a ÎPS Andrei, care a și participat la spectacol și căruia îi mulțumim și pe această cale. 

Narator: Între multe alte lucruri care au făcut din provincia Capadocia un punct de referinţă pentru istoria ortodoxiei se numără şi remarcabila prietenie dintre cei doi protagonişti angajaţi în lupta împotriva ereziilor triadologice şi hristologice din secolul al IV-lea: Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz. Născuţi amândoi în Capadocia, în acelaşi an, 330, nu departe unul de celălalt, în familii creştine cu o foarte bună poziţie socială şi bogate resurse pecuniare, Grigorie şi Vasile s-au bucurat de primirea unei educaţii solide. Cezareea Capadociei a fost primul loc în care destinele celor doi s-au unit, pentru ca mai apoi, după o scurtă separare, să se reunească în Atena, centrul culturii elenistice şi creuzetul în care dospeau cele mai mari oportunităţi pentru slujbele râvnite din Imperiu. Aici, în Atena, cei doi iluştri studenţi, care nu cunoşteau decât două drumuri, spre şcoală şi spre Biserică, şi-au construit o prietenie care avea să se consolideze şi să dureze toată viaţa şi care urma să fie socotită exemplară, în întreaga creştinătate, pentru ceea ce însemna o prietenie între doi creştini.

Şi, într-adevăr, exemplară a fost, însă nu monocromă. Aceşti doi prieteni s-au ajutat reciproc, prin intermediul unei legături marcate de suişuri şi coborâşuri, de lumini şi umbre, de simfonii şi disfonii, să-şi găsească fiecare rostul său propriu în lupta angajată pe care au dus-o pentru apărarea intereselor Bisericii şi pentru definirea dogmatică a învăţăturii de credinţă ortodoxe. Fără tensiunile creatoare care au existat între cei doi – dincolo de nenumăratele momente de proverbială înţelegere şi desăvârşit acord reciproc –, nu am fi avut, probabil, nici legiuirile monahale ale Sf. Vasile, nici aşezămintele sociale ale aceluiaşi sau angajamentul său ferm în politica ecleziastică ce urmărea consolidarea ortodoxiei niceene, dar nici Cele cinci cuvântări teologice ale Sf. Grigorie, care cuprind cea mai amplă şi mai argumentată triadologie, nici poemele autobiografice ale aceluiaşi sau panegiricele sale, prin care a ilustrat sfinţenia multora dintre contemporanii săi, aşezându-i în calendare.

Reîntorşi din Atena pe meleagurile natale, Vasile şi Grigorie s-au hotărât pentru o viaţă retrasă, în solitudine, eventual pe unul din domeniile familiale din Pont sau din Nazianz, ca să se dedice studiului şi rugăciunii. Fiecare dorea să-l facă pe celălalt să vină la el; într-un final a câştigat Vasile care, după multe insistenţe, l-a convins pe Grigorie să vină la Annesi. Un rol important în această reuşită l-a jucat şi măiestria stilistică cu care Vasile a ştiut să descrie acest loc:

Sf. Vasile: „Există acolo un munte înalt, acoperit de o pădure deasă şi udat în partea nordică de ape răcoroase şi limpezi. La poalele lui se întinde o câmpie lină, adăpată continuu de apele care se preling din munte. O pădure care a crescut parcă de la sine jur-împrejurul acestei câmpii, bogată în arbori variaţi şi de toate speciile, înconjoară câmpia ca un zid. Nici insula nimfei Calipso, pe care Homer o lăuda pentru frumuseţea ei, nu se poate compara cu acest loc. […] Locuinţa noastră e în spate, într-un alt defileu de care se sprijină coama principală a unui masiv muntos, de unde poţi avea în faţă toată întinderea câmpiei şi de unde poţi vedea chiar şi valurile râului care o înconjoară. […] Acest râu al nostru, având o curgere năvalnică, se rostogoleşte ca un sălbatic din pricina stâncilor care-l gâtuiesc, încât, la un moment dat, se aruncă furtunos într-o adâncă bulboană, fapt care nu numai că produce o privelişte minunat de plăcută atât pentru mine, cât şi pentru orice privitor, dar în acelaşi timp şi satură îndeajuns pe toţi din jur, prin mulţimea nesfârşită de peşti care se adună în vâltorile lui. […] Să-ţi mai pomenesc şi de văzduhul înmiresmat al ţinutului şi de aerul răcoros de pe valea râului? Sunt destui care rămân fermecaţi de mulţimea florilor ori de ciripitul încântător al păsărelelor. Şi să nu uit! În afară de alte bunătăţi, ţinutul acesta este şi foarte bogat în animale sălbatice, nu atât în lupi sau urşi – Doamne fereşte! – cât mai ales în turme întregi de cerbi şi de căprioare, iepuri, care-şi află aici din destul hrana, şi tot felul de alte asemenea animale”.

Narator: Sedus de această descriere, dar şi învins de dorul pentru prietenul său, Vasile, Grigorie a plecat în Pont, gândindu-se la zilele minunate pe care le aveau de petrecut împreună, dedicându-se filosofiei, adică iubirii adevăratei înţelepciuni, cea creştine. Realitatea, însă, a fost alta, iar dezamăgirea lui Grigorie, dublă: mai întâi, pentru că Annesi nu era defel un loc propice meditaţiei şi vieţii de solitudine, şi apoi, pentru că genul de monahism pe care îl propunea Vasile nu se potrivea deloc cu aşteptările lui Grigorie. Într-un stil încărcat de ironii usturătoare – pe care, totuşi, Vasile, le-a gustat din plin – Grigorie îi scrie următoarele cuvinte:

Sf. Grigorie: „Admir Pontul tău şi întunericul pontic; locul tău de reşedinţă – potrivit mai degrabă unor exilaţi; dealurile deasupra capului tău şi deşertul dedesubt; animalele sălbatice care îţi încearcă credinţa; chiar şi casa-ţi ca o gaură de şobolan, cu camerele denumite pompos: «Locul Contemplaţiei», «Mănăstire», «Şcoală». Ce păduri impresionante de mărăcini crescuţi haotic! Munţi abrupţi vă încercuiesc pe toţi, nu ca o coroană, ci mai degrabă ca o închisoare. Aerul îl primiţi cu porţia; cât priveşte soarele, după care tânjiţi atât de mult, vă este îngăduit să priviţi la el doar atât cât poate străbate prin hornul unei case. Păsările cântă, dar a foame! Ce să mai zic despre bordeiul tău fără acoperiş şi fără uşă, despre vatra fără foc şi fără fum, despre zidurile de lut ars, menite să pună stavilă noroiului, condamnaţi, ca să zic aşa, să fim ca Tantal, însetând în mijlocul apelor. Şi ce să spun de acea sărbătoare jalnică la care am fost invitat insistent din fundul Capadociei, doar pentru a nu găsi nimic de mâncare? Îmi amintesc de pâinile şi de supa ta (ei bine, cel puţin aşa o numeai tu!). Cum aş putea să le uit vreodată? Sărmanii mei dinţi, înfingându-se în bucăţile mari de pâine uscată şi apoi sforţându-se să iasă afară, ca şi cum ar fi fost înfipţi în pământ. După părerea mea, dacă nu am fi fost iute salvaţi de acea binefăcătoare a săracilor – mă refer, bineînţeles, la mama ta, care a venit chiar la momentul potrivit, ca un port pe timp de furtună – trebuia să fi ajuns de mult timp cadavre, iar «credinţa noastră pontică», mai mult un obiect de milă decât de admiraţie”.

Narator: Conform standardelor sale, Grigorie dorea să combine o solitudine aristocrată, în care putea să studieze şi să contemple, cu un acces imediat la societatea civilizată, aşa cum se potrivea rangului său. Scrisorile păstrate demonstrează cât de esenţiale au fost pentru el, pe parcursul întregii sale vieţi, legăturile cu intelectualii literaţi păgâni şi creştini, cu persoanele importante şi aristocraţia provincială. Pretenţiile lui Vasile pentru un stil de viaţă monahală elementar şi egalitar, centrat în jurul muncii fizice, nu era în armonie cu propriile sale înclinaţii sau cu propriile sale visuri pentru viitorul vieţii monahale creştine. Grigorie era mai mult interesat de teorie, de dezvoltarea vieţii intelectuale şi spirituale în solitudine reflexivă. Nu dorea ca solitudinea pe care el o căuta să fie populată de grupuri înflăcărate de foşti sclavi şi de aristocraţi, amestecaţi împreună, care să planteze rădăcinoase, să sape puţuri şi alte lucruri asemenea. Realităţile vieţii comune, cenobitice, de la Annesi se centrau în jurul muncii fizice şi al cântării psalmilor, un model tipic de monahism simplu, pe care Vasile l-a văzut pus în practică atunci când a vizitat mănăstirile din Palestina, în 356. Ceea ce Grigorie considera a fi întregul scop şi întreaga justificare a vieţii solitare era faptul că aceasta oferea timp pentru nivelul cel mai înalt de reflecţie, speculaţie, rugăciune şi lectură. Acest lucru voia să-l facă el, nu să sape sisteme de irigaţie sau să cultive napi, nici chiar să îndrume, prin sfaturile sale, comunităţi recalcitrante. Scurt şi concis spus, acolo unde Vasile vedea munca fizică importantă pentru o zi obişnuită a vieţii monahale, Grigorie simţea că locul studiului şi al reflecţiei fusese subestimat. Mintea scrutătoare nu-şi poate îndeplini sarcina la cel mai înalt nivel, credea Grigorie, dacă este angajată în mod curent în săparea şanţurilor de apă pentru comunitate.

Odată reîntors acasă, la Nazianz, lângă tatăl său, Grigorie simte lipsa lui Vasile şi regretă acele clipe petrecute împreună, chiar pline de lipsuri materiale sau confort, dar bogate intelectual şi spiritual (să amintim doar Filocalia, o culegere de texte din opera lui Origen, alcătuită acum). Îi scrie prietenului său o epistolă plină de duioşie:

Sf. Grigorie: „Când îţi scriam mai înainte cu privire la viaţa din Pont, glumeam, nu vorbeam serios, dar ceea ce-ţi scriu astăzi este cu totul serios. Cine-mi va da zilele de altădată, când suferinţa cu tine îmi era aleasă plăcere… Cine-mi va reda cântările de psalmi, vegherile, avânturile spre Dumnezeu în rugăciune, viaţa nematerială şi incorporală? Cine-mi va da această unire a simţurilor şi a sufletului cu fraţii care se îndumnezeiesc şi se înalţă sub călăuzirea ta? Cine-mi va da râvna şi pasiunea pentru virtute, pe care noi am întărit-o prin reguli şi legi? Cine-mi va da îndemnul adânc să studiez cuvântul dumnezeiesc şi lumina pe care o căpătam sub călăuzirea Duhului? Or, ca să vorbesc şi de lucruri mai puţin importante: cine-mi va reda ocupaţiile zilnice şi munca cu braţele: să tai păduri, să sfărâm piatră, să sădesc şi să ud arbori? Cu cât drag îmi aduc aminte de platanul acela de aur mai scump ca al lui Xerxes, sub care venea să se aşeze nu un rege moleşit, ci un călugăr trudit! […] Să tânjesc după toate acestea este foarte uşor, dar este incredibil de greu să le obţin din nou! Vino tu la mine să lucrăm împreună pe tărâmul virtuţii, ca să nu mă sting puţin câte puţin, ca o umbră care piere pe măsură ce soarele coboară-n asfinţit”.

Narator: Poet şi gânditor, Grigorie dezlănţuia în fiecare proiect o lume infinită de precauţiuni, care se zămisleau una pe alta într-o serie fără sfârşit şi care întârziau sau împiedicau cu totul aplicarea lui. Dimpotrivă, Sf. Vasile era croit cu totul altfel. Dintr-o aruncătură de ochi vedea ce e de făcut şi trecea hotărât la lucru. „Tu eşti un spirit hotărât şi tare – îi spunea Grigorie lui Vasile – care merge întotdeauna înainte şi care face treburile cu mai multă hotărâre decât prudenţă”.

Această înclinaţie a Sf. Vasile spre acţiune fermă şi imediată urma să fie stimulată, spre folosul Bisericii, nu după mult timp. În anul 370, spre toamnă, muri episcopul Eusebiu al Cezareei Capadociei. Era o perioadă tulbure, în care arienii aveau un ascendent periculos faţă de niceenii ortodocşi, deoarece erau sprijiniţi de însuşi împăratul Răsăritului, ereticul Valens. Fără să piardă vreo clipă, Vasile simţi că e momentul să preia el frâiele provinciei Capadocia, candidând pentru scaunul de episcop al Cezareei. Pentru a-i reuşi însă acest plan, avea nevoie de ajutorul prietenului său, Grigorie. Presimţind reacţia probabilă a acestuia, Vasile nu i-a destăinuit situaţia de fapt, ci l-a rugat să vină şi să-l viziteze, fiindcă era implicat într-o luptă de moarte. Dacă a spus sau nu, printr-o minciună flagrantă, că el însuşi era aproape de moarte, sau dacă doar l-a condus pe Grigorie să interpreteze greşit referinţele sale la tulburările ecleziastice ca însemnând nişte indicii legate de sănătatea sa, acest lucru este mai puţin important. Grigorie a fost pe de-a-ntregul dus de nas şi s-a grăbit spre Cezareea în lacrimi. Pe drum, însă, a început să observe cât de mulţi alţi episcopi călătoreau spre aceeaşi destinaţie, iar o scurtă conversaţie avută în treacăt i-a dezvăluit totul. S-a reîntors acasă furios şi i-a trimis lui Vasile o scrisoare nimicitoare:

Sf. Grigorie: „Să nu te superi dacă par a-ţi spune ceva ciudat, ori pe care se poate să nu-l mai fi auzit înainte. Îmi pari a avea reputaţia unui om statornic, de nădejde şi care ştie ce vrea. Însă în unele decizii şi acţiuni ale tale văd mai multe semne de naivitate, decât de prudenţă. Când cineva este lipsit de viclenie, cu greu o suspectează la altcineva; adică exact în cazul de faţă. M-ai chemat în metropolă chiar în momentul în care fusese convocat un sinod pentru alegerea unui nou episcop, iar scuzele tale au fost foarte potrivite şi convingătoare, pretinzând că eşti bolnav, chiar până acolo încât să-ţi dai ultima suflare, şi mi-ai spus că doreai să mă mai vezi o dată, pentru a-ţi lua rămas bun. Nu pot să intuiesc care au fost motivele tale în aceasta, sau ce ai crezut că vei realiza prin prezenţa mea acolo. Astfel că am pornit la drum, bineînţeles, adânc tulburat de întreaga situaţie, căci ce putea fi mai sublim, în ceea ce mă priveşte, decât viaţa ta, sau mai dureros decât plecarea ta din această lume? Am vărsat râuri de lacrimi şi m-am tânguit în aşa măsură, încât era pentru prima dată când de-abia dacă mai puteam să mă numesc „filosof”. Ce oare am lăsat nefăcut din ceea ce ţinea de riturile de îngropare? Însă când am văzut numărul episcopilor grăbindu-se spre oraş, m-am oprit o clipă. Am fost uluit că n-ai putut, încă de la început, să înţelegi cum să te comporţi, şi nu te-ai păzit de limbile celor care găsesc desfătare în a-l defăima pe cel mai integru. În al doilea rând – şi trebuie să spun şi acest lucru – m-am întrebat dacă te-ai gândit că promovările de acest fel erau mai potrivite pentru cei care erau mai pioşi, sau pentru cei care puteau dispune de mai multă putere sau să facă apel mai mult la mulţime? Astfel a fost că am făcut cale întoarsă şi am venit acasă. Dacă eşti de aceeaşi părere cu mine, hotărăşte-te să fugi de această tulburare prezentă şi de toate suspiciunile cele rele. Voi veni să te vizitez când lucrurile vor fi decise, când este momentul potrivit. Atunci, într-adevăr, mă voi adresa ţie cu reproşuri şi mai grele”.

Narator: În revolta lui Grigorie faţă de prietenul său, Vasile, se împletesc două motive: nu doar acela al folosirii unui tertip pentru a-l determina pe Grigorie să meargă în Cezareea, ci şi acela al năruirii unui ideal pe care cei doi şi l-au construit împreună în Atena şi pe care acum Vasile părea că-l uită cu totul: „Ce s-a întâmplat cu înţelegerea noastră de a lepăda lumea, pentru a trăi o viaţă împreună în slujirea lui Dumnezeu? Ce s-a întâmplat cu dedicarea abilităţilor noastre literare doar Înţelepciunii Cuvântului? Totul este irosit, aruncat la pământ”, scria Grigorie ulterior în poemul autobiografic De vita sua.

Vasile va ajunge în cele din urmă episcop al Cezareei, deşi a existat o opoziţie puternică la adresa lui. Absenţa prietenului său, Grigorie, de la alegeri, a fost doar fizică; în locul lui a venit tatăl acestuia, Grigorie cel Bătrân, care aducea cu sine şi o scrisoare a fiului său către cei prezenţi la vot, în care Vasile era elogiat ca fiind cel mai potrivit candidat pentru scaunul episcopal. Atât prezenţa lui Grigorie cel Bătrân, cât şi scrisoarea lui Grigorie cel Tânăr au jucat un rol hotărâtor pentru alegerea lui Vasile.

După ce supărarea a mai trecut, Grigorie îi scrie lui Vasile o epistolă de felicitare, în al cărei final se şi scuză pentru ezitările lui de a veni imediat alături de prietenul său, în Cezareea:

Sf. Grigorie: „Mărturisesc că mă bucur sincer de faptul că, în sfârşit, lumina a fost aşezată în sfeşnic. Şi cum n-ar trebui să mă bucur, văzând comunitatea Bisericii că se află într-o situaţie atât de încordată şi că are nevoie de îndrumarea ta? Chiar şi aşa, n-am alergat la tine imediat şi nici nu voi alerga încă la tine, nici chiar dacă mă rogi să fac aceasta. În primul rând, vreau să-ţi păzesc reputaţia, astfel încât să nu pari că te înconjuri de partizani, sub influenţa mai ştiu eu cărei ambiţii stupide, aşa cum ar putea spune detractorii tăi. În al doilea rând, am nevoie de timp pentru a mă linişti, liber de orice resentiment. Aşadar, dacă vei întreba: când vei veni? Şi cât timp vei da înapoi? Îţi voi răspunde: până când Dumnezeu îmi va spune că trebuie să vin”.  

Narator: Ajuns episcop, Vasile luptă pe două fronturi: împotriva arienilor, scriind şi luând măsuri administrative care să ducă la diminuarea influenţei acestora, dar şi împotriva episcopilor aflaţi sub ascultarea sa, care se dovedeau nevrednici, prin acţiunile lor, de această demnitate. Unor horepiscopi le scrie astfel:

Sf. Vasile: „Ciudată e împrejurarea care m-a făcut să vă scriu, pentru că mi-a umplut sufletul de durere, întrucât până acum aşa ceva nici nu părea de crezut! Se zvoneşte că unii dintre voi primesc bani de la cei hirotoniţi, ascunzând acest lucru sub masca evlaviei. Şi acesta e un rău şi mai mare, căci când săvârşeşti un rău căruia te sileşti să-i dai înfăţişarea de bine sau de vrednicie, atunci îţi atragi o pedeapsă dublă: faci ceva ce nu se cade, iar ca să desăvârşeşti aşa ceva ai, cum s-ar spune, drept complice binele. Dacă aşa stau lucrurile, să nu se mai întâmple de acum încolo astfel de fapte, iar păcătosul să se îndrepteze! Vă rog să vă lipsiţi de acest venit sau mai curând de acest drum care duce la iad pentru ca nu cumva, întinându-vă mâinile cu astfel de câştiguri, să deveniţi nevrednici de săvârşirea Sfintelor Taine. Iertaţi-mă, pentru că la început nu credeam, dar acum, fiind convins de acest lucru, ameninţ! Dacă, după ce va primi scrisoarea mea, vreunul va mai săvârşi asemenea fapte, acela se va îndepărta de la altarele de aici şi-şi va căuta alt loc unde să cumpere şi să vândă darul lui Dumnezeu!”.

Narator: Grigorie era un contemplativ. Chiar afirmase, programatic, într-una din scrisorile sale: „Acţiunea mea este inacţiunea!”. Vasile încerca să-i înţeleagă şi să-i respecte priorităţile, deşi el însuşi era croit altfel. Însă o nouă şi grozavă provocare, venită din partea puterii imperiale şi a duşmanilor arieni l-a determinat pe acesta din urmă să-l folosească pe Grigorie, împotriva voinţei sale, şi în politica eleziastică, încercând să-l angajeze mai mult în planul acţiunii. În anul 372, împăratul arian Valens hotărăşte să taie Capadocia în două. Partea a cărei capitală era Cezareea, şi care se afla sub influenţa lui Vasile, era un bastion al ortodoxiei. Cealaltă parte, însă, cu noua capitală stabilită la Tyana şi condusă de un episcop arian, Antim, deveni în scurt timp în întregime ariană. Acest lucru însemna că impactul lui Vasile ca episcop era mult redus, pentru că episcopii noii provincii nu-i mai erau aliaţi. Vasile va inventa curând o contramăsură: va crea noi scaune episcopale, asigurându-şi astfel în continuare majoritatea în provincia sa. Pentru aceste noi scaune episcopale avea nevoie de oameni ferm ataşaţi Ortodoxiei. Aşa se face că, într-un mod pe care Grigorie îl va socoti silnic, acesta şi fratele lui Vasile, pe nume tot Grigorie, vor ajunge episcopi, primul la Sasima, al doilea la Nyssa.

Însă Grigorie nu a acceptat niciodată această hirotonie şi nu a locuit câtuşi de puţin în Sasima. În Panegiricul rostit la doi ani după moartea lui Vasile, Grigorie rememorează cu tristeţe acest episod al consacrării sale, iar în poemul autobiografic De vita sua îşi arată dispreţul pentru Sasima:

Sf. Grigorie: „Mărturisesc că în acest plan al său de a mă hirotoni episcop, eu eram doar un gând secund. Deşi în toate privinţele eram cuprins de uimire faţă de acest om, mai mult chiar decât pot spune, în privinţa acestei hirotonii nu pot să-l laud deloc, căci s-a înstrăinat de mine şi şi-a pierdut încrederea în mine, iar timpul nu a şters durerea pricinuită. […] Ce să zic de Sasima? Există o staţie la jumătatea şoselei ce traversează Capadocia, acolo unde aceasta se rupe în alte trei drumuri, fără apă, fără iarbă, nici măcar liberă, un cătun cumplit de respingător şi strâmt. Peste tot pulbere, zgomote şi case, târguri, suspine, perceptori, instrumente de tortură şi lanţuri, iar poporul ei format doar din oameni străini şi rătăcitori. Aceasta e Biserica sasimenilor mei! Acestora m-a dat cel care cu cei 50 de horepiscopi ai săi se simţea strâmtorat – ce suflet bun! – şi aici şi-a făcut un nou scaun episcopal în cazul în care altul i l-ar fi răpit pe al său cu forţa! Am fost copleşit de generozitatea lui!”.

Narator: Era deja anul 372 şi Grigorie nu se instalase ca episcop în Sasima. Vizibil deranjat de inactivitatea lui, când situaţia Bisericii era atât de grea, Vasile începe să-i scrie pe un ton tot mai acid, acuzându-l de slăbiciune, numindu-l „om de nimic, neghiob ignorant, prieten necredincios”, dacă e să dăm crezare spuselor lui Grigorie. Din nefericire, aceste scrisori ale lui Vasile nu s-au păstrat, ci doar răspunsurile lui Grigorie la ele. Tensiunea atinge apogeul în epistola pe care o avem azi cu numărul 48, în care Grigorie pare să-i reproşeze lui Vasile că funcţia episcopală i s-a urcat la cap şi că el, Grigorie, trebuie să-l apere de avalanşa de critici care i se aduc şi să îi mai suporte şi toanele:

Sf. Grigorie: „M-am săturat să aud reclamaţii despre modul cum te-ai comportat, m-am săturat să trebuiască să apăr situaţia noastră faţă de cei care ştiu foarte bine trecutul nostru şi circumstanţele noastre prezente. Cei mai binevoitori te acuză că m-ai tratat cu desconsiderare şi dispreţ, spunând că te-ai lepădat de mine, în momentul în care mi-am îndeplinit scopul în ceea ce te priveşte, ca de un instrument ieftin şi comun, sau ca de schela unei construcţii, pe care cineva o ridică şi care nu mai are nici o utilitate, odată ce construcţia este încheiată. Dar uită ceea ce spun aceşti oameni, căci nimeni nu poate împiedica vreodată exerciţiul vorbirii libere! Doar renunţă (îmi datorezi asta!) la aceste speranţe deşarte, care par să  te facă fericit şi pe care le-ai fixat în opoziţie cu criticii tăi, cei care spun că m-ai desconsiderat în mod deliberat sub pretextul de a mă fi cinstit, ca şi cum ai fi un om duplicitar, foarte potrivit pentru un asemenea comportament. Îmi voi deschide inima către tine aşa cum este ea. Vreau să renunţi la mânia ta faţă de mine. Îţi voi reaminti ce am strigat către tine când m-ai hirotonit episcop. Ţi-am spus atunci că nu-mi voi procura arme; că nu voi studia tactici militare; m-am împotrivit acesteia chiar când vremurile păreau să indice că era mai mare nevoia, când toată lumea era înarmată şi înnebunită după război. Ar trebui să ştii cât de nepotriviţi sunt cei slabi pentru arme… Nu mă voi ridica împotriva lui Antim, războinicul…poartă tu război împotriva lui, dacă asta îţi doreşti. În ceea ce mă priveşte, mai presus de orice altceva, dă-mi pace şi linişte. De ce ar trebui să mă lupt pentru purcei de lapte şi păsări de curte, când în primul rând acestea nici nu-mi aparţin? Doar continuă ca un om puternic, ca un războinic viril, trage totul în jos înaintea slavei tale, aşa cum râurile adună cursurile de apă, neţinând seama de nici un drept al prieteniei sau de acea intimitate care decurge din virtutea dreptăţii. Nu-ţi face nici o grijă de impresia pe care o creezi comportându-te în acest fel, ca şi cum tu singur ai fi o fiinţă spirituală. În ceea ce mă priveşte, am câştigat un mare avantaj din faptul că te cunosc: niciodată să nu te mai încrezi în „prieteni” şi niciodată să nu preferi altceva înaintea lui Dumnezeu!”.

Narator: Tensiunile dintre cei doi prieteni, pricinuite mai ales de senzaţia pe care o avea fiecare că celălalt trădase prietenia lor, se vor amplifica suplimentar în momentul în care, într-un cadru public în care se afla şi Grigorie, cineva l-a acuzat pe Vasile că nu învaţă corect despre divinitatea Sfântului Duh. Vasile prefera, în această chestiune de doctrină, un limbaj iconomic, în speranţa că homiusienii, care erau semi-arieni, vor reveni la ortodoxie. Grigorie, dimpotrivă, folosea cu orice prilej un limbaj lipsit de orice ambiguitate. De aceea, îi scrie lui Vasile o epistolă, în care îi aduce la cunoştinţă zvonurile care circulau cu privire la ortodoxia lui, nu înainte de a-l asigura de sincera sa prietenie şi de profundul său ataşament faţă de prietenul său de-o viaţă:

Sf. Grigorie: „Încă de la început te-am considerat, şi încă te consider, călăuza vieţii mele şi învăţător al credinţei. Cea mai mare bucurie a vieţii mele este prietenia noastră. Însă ceea ce-ţi scriu acum, nu-ţi scriu cu bucurie. Totuşi, îți scriu. Să nu fi supărat pe mine, căci altfel voi fi şi eu foarte supărat, dacă nu vei crede că îţi scriu doar mânat de afecţiunea pe care ţi-o port. Mulţi ne acuză că nu suntem puternici în credinţă, mă refer la cei care se află în comuniune cu noi. Unii ne acuză de erezie, alţii de laşitate; de erezie, cei care consideră că limbajul nostru nu este ferm şi limpede; de laşitate, cei care condamnă ezitarea noastră. Îţi voi spune, pe scurt, ceea ce s-a întâmplat recent:

S-a organizat o petrecere la care au luat parte mulţi prieteni distinşi de-ai noştri, şi s-a întâmplat să fie prezent acolo şi un monah. Discuţia gravita în jurul nostru şi toţi vorbeau despre prietenia noastră, despre faptul că profesăm aceeaşi filozofie, despre simfonia gândurilor şi a sentimentelor noastre. Monahul singur părea intrigat de ceea ce auzea. „Ce este aceasta, domnilor? Sunteţi cu toţii nişte mincinoşi şi linguşitori! Dacă vreţi să-i lăudaţi pe aceştia doi, lăudaţi-i în orice altă privinţă, dar nu pentru ortodoxia lor! Căci aici sunt pe nedrept lăudaţi: Vasile, pentru că limbajul său trădează ortodoxia, iar Grigorie, pentru că, prin îngăduinţa sa faţă de cel dintâi, consimte la trădare! Tocmai m-am întors de la un praznic închinat Sf. Martir Eupsichius, unde l-am ascultat pe marele Vasile vorbind remarcabil despre divinitatea Tatălui şi a Fiului; nu cred că altcineva ar fi putut vorbi mai bine. Dar a fost foarte confuz cu privire la Duhul…”

Atunci eu am replicat: „Dacă lucrurile stau astfel şi dacă, într-adevăr, limbajul lui Vasile a fost echivoc cu privire la Duhul, a fost pentru că este persoană publică, pentru că tot ce spune el este public, pentru că lupta împotriva lui este mare, pentru că ereticii încearcă să smulgă fiecare cuvânt de pe buzele lui, pentru ca apoi să le folosească pentru înlăturarea sa din Biserică, pentru că el a rămas singura scânteie a adevărului, totul în jurul său fiind nimicit. De aceea, ca persoană publică, este mai prudent să fii rezervat în afirmarea adevărului, decât să-l proclami deschis, riscând astfel distrugerea lui. Nu e nici o vătămare dacă recunoaştem divinitatea Duhului prin formulări perifrastice care duc la această concluzie, căci adevărul rezidă nu în sunete, ci în semnificaţie”.

Preopinentul meu a replicat atunci: „Această iconomie a limbajului este mai degrabă consecinţa unei laşităţi decât a unei judecăţi sănătoase! Ar fi mult mai bine să-ţi protejezi turma prin proclamarea fermă a adevărului, decât să foloseşti aşa-numita iconomie, care nu numai că nu-i câştigă de partea adevărului pe duşmani, dar şi slăbeşte conştiinţa dogmatică a propriilor tăi credincioşi!”.

Narator: Vasile, care cunoştea deja fiecare meandră a semnificaţiilor retorice ale lui Grigorie, la fel de bine cum cunoştea străzile din Cezareea, a perceput această scrisoare ca fiind una plină de ironii şi de aluzii mascate la o posibilă slăbiciune a sa vizavi de afirmarea învăţăturii de credinţă ortodoxă cu privire la divinitatea persoanelor Treimii. De aceea îi răspunde cu o uşoară indignare, dar şi cu tristeţe:

Sf. Vasile: „Am primit scrisorile cuvioşiei tale prin intermediul prea venerabilului frate Elinios, care mi-a istorisit cu deamănuntul şi sincer tot ce mi-ai dat să înţeleg şi cred că nu-i greu să ghiceşti starea sufletească ce m-a cuprins. Dar, întrucât dragostea ce-ţi port o socot a fi ceva mult mai mare decât orice supărare, am primit tot ce mi s-a adus la cunoştinţă în modul în care se cuvenea să mă rog bunului Dumnezeu, ca nici în restul zilelor şi ceasurilor vieţii mele să nu-mi scadă preţuirea pe care ţi-o păstram şi până acum, întrucât nu ştiu să-ţi fi greşit cu nimic, nici mult, nici puţin. […] E de mirare şi straniu lucru că unui monah venit de curând la credinţă i se dă ascultare de cei mai de încredere dintre voi, fraţilor! Dacă un astfel de om a ajuns să fie luat drept dascăl, iar eu simt jertfa bătăii de joc, înseamnă că vremurile tulburi prin care trecem ne-au învăţat să le întâmpinăm pe toate cu răbdare. Dar dacă eu n-am adus până acum nici o mărturie în legătură cu concepţia mea despre Duhul, atunci n-o să răspund nimic nici de această dată. Pentru că pe cei pe care nu i-a putut convinge atitudinea mea de atâta amar de vreme, cum ar putea-o face o scurtă scrisoare de-a mea? Dacă purtarea mea de atâta vreme este destulă mărturie, cele spuse de calomniatorii mei nu trebuie privite decât ca flecăreli. […] Pricina acestor calomnii stă, însă, în ceea ce de multă vreme te-am prevenit. Acum sunt dezamăgit şi tac pentru ca să nu fac tulburare şi mai mare. Pentru că dacă noi am fi trăit împreună în spiritul vechii înţelegeri şi în conformitate cu răspunderea pe care ne-am asumat-o faţă de Biserică, atunci n-am fi avut nici un prilej pentru astfel de bârfeli. De aceea, lasă-i pe oamenii aceştia în treaba lor şi vino să lucrăm împreună în lupta care ne aşteaptă, spre a face de ruşine pe duşmanul care s-a înarmat împotriva noastră. Chiar şi numai arătându-te, le vei stăvili acelora avântul şi-i vei împrăştia pe cei care s-au legat să răstoarne liniştea împărăţiei, căci din darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, le vei arăta că tu eşti conducătorul luptătorilor noştri, închizând orice gură nelegiuită care grăieşte fărădelege împotriva lui Dumnezeu”.

Narator: Cu această epistolă se sfârşeşte şirul de scrisori pe acest ton şi la această tensiune. Nu mai avem mărturii scrise că cei doi prieteni au reuşit să se mai vadă faţă către faţă. Pentru o scurtă perioadă, Grigorie a preluat sarcinile tatălui său, episcop în Nazianz, iar apoi s-a retras în liniştea pustiului. Vasile a continuat lupta de apărare a Ortodoxiei de pe poziţia sa de episcop al Cezareei, până în momentul morţii sale, survenită la sfârşitul lunii decembrie a anului 379. În Panegiricul rostit în cinstea acestuia, la doi ani după trecerea sa la Domnul, Grigorie îl elogiază în termeni superlativi, arătând şi care a fost motivul principal pentru care prietenia lor a fost atât de trainică şi de constructivă, în ciuda divergenţelor pe care le-au avut şi pe care nu s-au sfiit să le exprime: „Iubirile de trupuri, pentru că sunt trecătoare, se trec şi ele ca florile de primăvară: căci nici flacăra nu dăinuie când se termină materia ei – ci dispare odată cu ceea ce o aprinde – nici dorinţa nu rămâne după ce s-a consumat jarul. Însă iubirile cele întru Dumnezeu şi care sunt curate, pentru că ţintesc asupra unui fapt statornic, tocmai prin aceasta sunt mai durabile şi, cu cât frumuseţea li se dezvăluie mai mult, cu atât se leagă mai tare şi îi leagă mai strâns pe cei ce au aceeaşi iubire. Aşa este legea iubirii, mai presus de noi. […]

Această lege a iubirii îl face pe iubitor să uite de sine, să se retragă în fundal şi să-l scoată în prim-plan pe cel iubit.  Grigorie însuşi mărturiseşte, cu sinceritate neprefăcută, că fiecare dintre ei socotea ca bun al său personal slava celuilalt. Poate tocmai această preocupare constantă de celălalt i-a făcut să se şi mustre reciproc, să se acuze şi să se dojenească, atunci când situaţia o cerea. Peste toate aceste aparente neajunsuri, însă, răsună finalul Panegiricului, un final plin de duioşie şi de nădejde, dar şi de o ultimă întrebare rămasă fără răspuns:

Sf. Grigorie: „Iată, Vasile, ce primeşti de la mine, de la glasul acesta care îţi era cândva atât de drag şi de la cel care se afla pe aceeaşi treaptă cu tine şi era de aceeaşi vârstă! Dacă aceasta este aproape de meritul tău, ţie ţi se datorează, căci mi-am pus nădejea-n tine când am alcătuit această cuvântare! Dacă, însă, rămâne departe în urmă şi mai prejos de aşteptare, ce se putea face mai mult? Căci sunt apăsat de bătrâneţe, de boală, de dorul de tine! Şi lui Dumnezeu îi sunt pe plac cele făcute după puterile noastre. Tu însă veghează asupra noastră de sus, făptură dumnezeiască şi sfântă, iar când voi ajunge la schimbarea sălaşului, întâmpină-mă acolo în corturile tale, pentru ca, trăind împreună şi privind împreună, în curăţie şi în desăvârşire, Sfânta şi Fericita Treime, pe Care acum de-abia o zărim într-o imagine slabă, să putem pune aici capătul dorinţelor noastre şi să primim această răsplată a luptelor pe care le-am dus şi a asalturilor pe care le-am respins. Primeşte de la mine această cuvântare! Dar cine, oare, ne va face elogiul nostru, nouă care vom părăsi această viaţă după tine, dacă vom merita şi noi un cuvânt de laudă?”