Veneţia, oraşul cu cele mai puţine emisii de carbon (5)

            Duminică, 16.04.2023, prima zi a Paştelui ortodox. Ne trezim cam toţi patru deodată, ne zicem Hristos a Înviat, respectiv Adevărat a Înviat!, după care servim în grabă un mic dejun, nu înainte de a ciocni şi câteva ouă roşii pregătite de acasă, din ţară. Apoi, trecem la efectuarea unei curăţenii generale în casa care ne-a găzduit o săptămână întreagă. Apare, totuşi, şi o problemă, anume ce ne facem cu gunoiul sortat şi pentru care în curte nu există recipienţi specifici. Lato hotărăşte imediat ca să-l adunăm într-o pungă de plastic şi pe care să o depunem pe traseu într-un loc rezervat acestui scop. Însă, pe distanţa dintre Casa „Nostra” din Italia şi până la Padova, dar şi mai departe, nu am găsit unde să o depunem, decât numai într-o staţie de benzină din drumul spre Veneţia. Oare la noi în ţară, într-o astfel de situaţie, care ar fi fost soluţia pentru a rezolva problema?

         După ce trecem de Padova, ne ocupăm locul pe una din benzile E70, iar înainte de Mestre, părăsim autostrada şi intrăm pe un drum regional până la podul De la Liberta, lung de 3,5 km, construcţie destinată atât transportului rutier, cât şi celui feroviar. Şi iată-ne ajunşi în portul Veneţia, acolo unde ne întâmpină doi carabinieri care avea doar sarcina de a explica fiecărui turist sosit aici cu autoturismul, că drumul i s-a terminat, iar maşina, pe toată durata şederii în Veneţia, trebuie parcată într-un spaţiu special amenajat. Tot aici, în Piaţa portului era şi punctul terminus al unei linii de tramvai care şi aici tot pe o singură şină de metal se sprijinea. Ne uităm mai atenţi, atât în faţă, cât şi în spatele vagonului, ca să desluşim misterul. Cineva ne înţelege curiozitatea, după care ne îndeamnă să privim mai atent şi sub caroseria vagonului, pe ambele părţi, acolo unde descoperim şi noi patru roţi din cauciuc bine mascate. Care este avantajul sau dezavantajul unui asemenea sistem de tramvai nu am avut de la cine să aflăm, întrucât ne grăbeam să întâlnim cât mai repede prima stradă de... apă din Veneţia. La mai puţin de 200 m, ajungem în gara Veneţia, locul în care am numărat 15 linii de garare a garniturilor venite cu turişti din toată Italia, dar nu numai. Nu prea departe de aici ajungem la limita sudică a oraşului cu marea, locul de unde plecau şi veneau ambarcaţiuni de toate felurile: vapoare pentru călători, vaporete, gondole simple, gondole-service, gondole-taxi ş.a.m.d. De aici mai erau doar 5 km până la o insuliţă celebră, acolo unde, de foarte mulţi ani, se fabrică şi comercializează celebra sticlă de Murano. Însă nu am putut să o vizităm şi noi, întrucât acest lucru era permis numai după o prealabilă planificare online. Legat de Murano, de sticla cu acelaşi nume, circulă prin zonă, dar nu numai, legende legate de muncitorii care au lucrat aici din generaţie în generaţie, respectiv faptul că toţi aceia care cunoşteau secretul fabricării sticlei de Murano, pentru a nu părăsi insuliţa, pentru a nu divulga secretul fabricării sticlei, li se măreau mai tot timpul retribuţiile, primeau în dar şi  cu titlu de proprietate chiar şi un petec de pământ, alte avantaje, numai ca să nu divulge secretul profesional. Se mai zice că s-a ajuns şi până la urmărirea muncitorului ce a părăsit locul de muncă, ajungându-se până la uciderea acestuia, pentru că ar fi putut divulga secretul numai de ei cunoscut.

         De pe faleza din Veneţia am plecat, bineînţeles tot pe jos, spre centrul oraşului, în Piaţa San Marco, acolo unde „curgea”  şi Canal Grande şi peste care era înălţat un pod pietonal. Aici sesizăm o oarecare îngrămădeală de turişti, care urmăreau cu mare atenţie partidele de alba-neagra, organizate de doi bruneţi din Republica Moldova, iar la câştigul de 30-50 euro al unui îndrăzneţ participant la joc, turiştii se bucurau zgomotos, iar dacă cineva pierdea oarece sumă, oftau alături de cei păcăliţi. Continuăm vizitarea şi a altor străzi sau canale, magazine arhipline de mărfuri scumpe şi sticlă de Murano, şi alte obiecte care să-ţi amintească de trecerea prin oraşul cu străzi de apă, foarte puţin poluat cu mono şi dioxid de carbon, după care ne oprim la marginea de est a oraşului, pe un petec de pământ de cel mult 15 ari, dotat cu băncuţe pentru odihnă, arbori seculari, câteva flori şi puţină pajişte, dar şi cu un Bagno (toaletă), atât de căutată de către turişti. Bineînţeles că ne-am bucurat cu toţii de un asemenea prilej, trecând prin faţa unui asiatic care elibera bonul fiscal contra sumei de 2 euro. Pe când la noi, chiar şi unele multinaţionale sunt sprijinite să nu plătească anumite taxe statului român, iar aici, în Italia, până şi 1-2 euro erau contabilizaţi şi supuşi impozitării statului. Am încercat să vizităm şi obiectivul numărul unu al Veneţiei, Palatul şi Turnul Dogilor, însă nu a fost cu putinţă deoarece şi aici vizitarea acestor obiective putea fi făcută numai după o prealabilă planificare online, de cel puţin 30 de zile.

         Aşa că ne-am limitat doar cu vizualizarea acestor construcţii monumentale din exterior, respectiv realizarea a mai multor fotografii. În finalul primei zile de Paşte ortodox la Veneţia, ne-am oprit, spre seară, la un mic local de pe strada de... pământ, unde am servit, ce altceva, decât pizza, după care ne-am îndreptat spre locul de parcare a maşinii, portul Veneţia, de unde ne-am şi despărţit de mezinul familiei, Tali, pe care l-am condus la hotelul ce urma să-l găzduiască până a doua zi, ca apoi, de pe aeroportul Marco Polo, pe calea aerului, să ia drumul Londrei. Iar noi urma să ieşim din Veneţia, oraşul cel mai puţin poluat cu emisii de carbon din Italia, apoi să ne înscriem pe Drumul european E70, spre Trieste – Liubliana – Maribor şi Budapesta.

Vasile Tabără

senior editor

(va urma)