Vasile V. Filip: Primul colindat

Se întâmpla prin 1960. Tocmai intrasem la școală, în clasa I. Dar trupa pentru colindat nu acolo mi-o făcusem. Și nici nu cred că mi-o făcusem eu, în sensul deplinei libertăți de alegere. Urma să umblu la colindat cu vărul Vasile, fiul fratelui mai mic al mamei. Și el, Vasile, era ceva mai mic decât mine: nu intrase încă la școală. Ne-au pus laolaltă părinții, respectiv mama și unceșul Ion, care ne-a făcut fiecăruia dintre noi câte o botă potrivită: cu măciulie rotundă sus și încrustată cu figuri geometrice pe treimea superioară a lungimii. Mamele noastre ne făcuseră trăistuțe de lână, țesute la război, cu motive florale pe față, cu ciucuri colorați la colțurile de jos și cu baiere late, împletite din câte șase fire groase de lână, diferit colorate.

 Aveam sumăieșe și căciuli negre de miel, pe latura lor din dreapta mamele noastre cosându-ne câte un „struț” din hârtie colorată (culorile preponderente erau roșu și galben), cu mici oglinjoare inserate, struțul fiind cumpărat din târg de la Beclean, într-una din miercurile din post. Și tot din târg (dar se găseau uneori și la „cooperativa” din sat), tații noștri (sau vreun frate mai mare) ne înzestraseră cu câte o lanternă „Elba-Focus”, cu baterie plată de 4,5 V, care trebuia să fie nouă, de maximă putere în seara de Crăciun, numai bună de pus în ochii altor cete de copii, cu care ne-am fi întâlnit. (Întâlniri după care puteau fi de folos și botele, dar ele erau destinate, în principiu, câinilor care ar fi scăpat nelegați în seara cu pricina.)

 Eram foarte mândri de această recuzită, mai ales de bote și lanterne, considerate obligatorii la un colindător serios. Deși, încă atât de mici fiind, nu trebuia să ne prindă întunericul la colindat, dar trăgeam de timp să ne prindă măcar puțin, măcar cât să ne punem în valoare lanternele. Mai ales că iluminat public încă nu era, casele erau luminate cu lămpi cu petrol, iar afară, în uliță, marele spectacol de Crăciun era cel al fuioarelor de lumină din lanterne, care, orientate spre cer de pe diverse ulițe, se încrucișau și se confruntau, reverberate de copacii și acoperișurile ninse și ajutate de ceața, nu prea groasă, ce contura și mai bine fuiorul de lumină.

De colindat, colindam (mai cu seamă strigând din toți bojocii, decât urmărind cu fidelitate linia melodică a colindei) doar pe la vecini și rude. Dar, fiindcă eu și Vasile nu stăteam în aceeași parte de sat, aveam de acoperit măcar vreo 15-20 de case, de la care ni se umpleau trăistuțele de mere, nuci și turtițe sau colăcei rotunzi, anume făcuți în cuptor de gospodine, pentru colindătorii de seama noastră.

Repertoriul de colinde, nu prea bogat, cu texte nu prea lungi, era totuși temeinic pregătit, cu repetiții măcar săptămânale, ce începeau odată cu intrarea în post, supravegheate și îndrumate mai cu seamă de mătușa Paulină, mama lui Vasile. Eventualele greșeli nu aduceau cinste, nu atât nouă, copiilor, care ne sinchiseam mai puțin de asta, cât mamelor pregătitoare.

 Îmi amintesc de un text cu două păsărele, ce avea o melodie bine, alert ritmată, potrivită stilului nostru cam răcnit: „La ușa besericii/ Măruț-mărgăritar (refren ce se repeta după versurile 1, 3, 5 ș.a.m.d.)/ Două păsărele cântă/ Tăt cântă și ciripesc (ref.)/ Pe Dumnezău pominesc/ Dumnezău de-aici s-o dus (ref.)/ Să caute pe Iisus/ Pe Iisus Domnu’ Hristos (ref.)/ Care de la iad ne-o scos/ Din gurile iadului (ref.)/ Din văpaia focului”.

Pe această umilă portiță am pătruns în universul colindei, care mă va preocupa mai târziu. Evident că nu-mi puneam problema atunci nici ce caută „măruțul-mărgăritar” în refren,  nici cum l-ar putea „pomeni” cele două păsărele pe un Dumnezeu ce pare că lipsește (sau doarme), dar căruia pare a-i lua locul Fiul Iisus-Salvatorul (Soter).

La toate acestea și la multe altele mă voi gândi, cu mai mult sau mai puțin folos, mult mai târziu.