Vasile V. Filip - 70

 Simion Rachișan

Un alt OM de pe Someș

       Oamenii valoroși de pe Someș sunt mulți și deosebiți. Despre unii am scris  împreună cu sărbătoritul de astăzi, Vasile Filip. Acum nu o să-mi exprim gândurile despre o parte din cele 150 de studii, articole, comunicări, prefețe, nici despre volumele mai vechi sau mai noi, scrise de Lică, întrucât sunt aspecte pe care le vor surprinde, în mod cert, alți apropiați ai sărbătoritului. Voi scrie câteva rânduri despre prietenia mea cu el, care definesc omul și, indirect, etnograful și scriitorul aniversat, întrucât modul lui existențial este reflectat și în felul  său de a scrie: cinstit, plastic, profund și exact.  

                Mulțumit că există, n-am încercat niciodată să definesc această relație specială dintre mine și Vasile Filip. Însă voi creiona o așa-zisă compoziție despre prietenia noastră, deși, în astfel de conjuncturi, există riscul imens și reținerea de a  cădea în platitudine și de a elabora un soi de compunere școlară, încărcată cu o prea multă afectivitate. O relație de prietenie ca a noastră nu este ceva obținut pe moment, întrucât prietenii adevărați investesc, în timp, multă sinceritate și, implicit, loialitate, multă empatie și lipsă de egoism, multă înțelegere reciprocă și suport psihic necondiționat, confirmând înțelepciunea conținutului proverbului românesc: Cine se aseamănă se adună.  

                De unde avem atâtea similitudini mentale și comportamentale comune? Probabil de la ,,originea noastră sănătoasăˮ, de la complexul rustic de atunci față de viața urbană, socială și culturală. De la lipsa invidei, însoțită de bucuria reușitei celuilalt. De la corectitudinea din vorbe proprii, corelată întotdeauna cu fapte imediate. De la neputința refuzului în cazul unor solicitări de sprijin spiritual sau material. De la spiritul său economic evident, apreciat de mine ca o ușoară avariție, provocator de zâmbete reciproce.  De la preocupările lui considerate mai importante decât  cele ale mele.  Mi-amintesc bine începuturile filologice, întrucât aspirațiile noastre erau modeste, iar  veleitățile lui etnografice și scriitoricești nu s-au conturat îndeajuns. Doream, doar, să fim buni profesori de română, în comparație cu mulți colegi și prieteni de-ai noștri,  dintre care unii erau, alții se visau poeți, prozatori sau critici literari. Folclorul sau gramatica, îmbrățișate de noi, erau și sunt și acum domenii insuficient agreate de toți filologii. La modul general și abstract prietenia o poți ușor defini, dar un prieten nu-l poți califica decât comparativ cu modul tău de a fi, de a gândi, de a acționa. Ca atare, gusturile noastre estetice erau comune, cumpăram aceleași cămăși, pe care, totuși, le purtam în zile diferite. Aveam aceeași înălțime, aceeași greutate,  el cântărea cu 300 de grame mai mult decât mine, greutatea ochelarilor pe care îi poartă astăzi. Seriozitatea lui am considerat-o mai mare decât a mea. Ca dovadă a seriozității sale, a obținut o medie mare și a fost repartizat la Codlea pe puținele locuri din Ardeal, vacantate de minister. În plus, seriozitatea lui este un fapt dovedit ulterior prin rezultatele obținute, întrucât Lică este produsul intelectual a unui sistem de învățământ, care, deși limitat în unele privințe, era mai calitativ, mai bine structurat și mai bine organizat decât cel de astăzi.  În ceea ce ne privește, o prietenie nu este o poveste frumoasă despre cine și cât poate obține de la celălalt, nu este o întrecere între actanți, ci se bazează pe o relație de egalitate, un fel de parneneriat, în care fiecare dă acces la propria sa intimitate. De aceea, după ce am fost repartizat în județul Suceava, distanța nu ne-a despărțit. Înainte de începutul școlii ne-am întâlnit la Codlea, vâslind într-o barcă, pe un lac din împrejurimi, înconjurat de pădurile arămii ale toamnei. A fost momentul despărțirii de farmecul vieții studențești și al intrării  în vâltoarea vieții cotidiene. Însă o prietenie autentică nu se cuantifică în cantitatea de timp petrecută împreună, ci în calitatea temporală parcursă împreună, dar mai ales în sprijinul și afecțiunea dovedită de el, în grija manifestată ca această legătură sufletească să dăinuie și să devină unică. Ca atare, a acceptat să devină nașul meu la nuntă. Un gest pe care l-am apreciat profund, dar pe care întotdeauna l-am considerat în subsidiarul unei prietenii adevărate, trăite autentic. Am considerat că a fi nașul cuiva incubă o doză mare de artificial, însă a fi prietenul cuiva este o relație superioară și nu constituie o obligație, ci un rezultat al unei bune și armonioase comunicări. Lică a fost și este un naș adevărat, dar finul, adică eu,  sunt inadecvat acestei posturi, pe care, cred,  am înțeles-o parțial. Cu toate aceste disensiuni minore, prietenia noastră s-a consolidat, am împărtășit valori culturale identice, unele provenite din lecturi comune, altele din interesele generale și preocupările noastre identice, întrucât, atunci când doi prieteni, absolvenți ai aceleiași școli de gândire, simt și acționează la fel, ei vin, când este nevoie, în completarea celuilalt. Ca atare, o astfel de relație de prietenie autentică a rămas și este probată de trecerea timpului. Formula prieteniei noastre este conținută în dedicația scrisă de el și redată parțial de mine, fără formula prea protocolară, pentru lansarea unuia dintre volumele sale, cel care îl definește, ca naș și prieten, dar și ca profesionist aflat la intersecția  culturală, benefică lui, definită de titlul acestuia: Între etnologie și literatură (2009-2019: un deceniu de publicații culturale la Bistrița și în împrejurimi, Editura Limes, 2019):...prietenului de care mă leagă cei mai frumoși ani din viață, căruia nu am reușit să-i devin un adevărat naș, dar care a reușit să-mi devină călăuză în labirintul limbii, cu toată prietenia și recunoștința autorului.

                Încrederea în celălalt se câștigă în timp, iar unele dedicații au o doză de intimitate și de sinceritate, care, cred, nu trebuie divulgate, întrucât măștile sociale și culturale, pe care amândoi involuntar le purtăm și le cunoaștem bine, acoperă  intimitatea gândurilor și trăirilor reciproce. Poate (și acum) am încălcat un principiu important în consolidarea prieteniei, loialitatea, dar fiecare dintre noi, de-a lungul unei prietenii cât o viață de om, face greșeli sau lucruri pe care ulterior le regretă. Dedicația de mai sus este o dovadă de onestitate din partea lui, întrucât un prieten adevărat îți va spune întotdeauna și lucruri pe care nu ți-ar plăcea să le auzi, însă adevărul  mărturisit cu tact și multă înțelepciune nu rănește sentimentele. Un alt mod prietenesc de-al său, de a spune adevărul, este umorul, conținut  într-un  alt tip de dedicație, care face totuși posibilă dezvăluirea conținutului: (Cronici, povestiri, mărturisiri, Editura Charmides, 2022): Iertată să-mi fie – ignorarea titlurilor sale actuale) în amintirea tinereții noastre studențești – această perspectivă literar-subiectivă asupra epocii actuale (nici una, nici cealaltă agreate de el); căci dacă nu ne leagă perspectiva, ne leagă ceva mai puternic: prietenia. Drept dovadă, o astfel de atitudine umoristică  provoacă o emulație: fie un confort spiritual, fie prezența unui zâmbet în momentul revederii sau bucuria reciprocă în urma unei convorbiri telefonice  banale sau regăsirea propriilor idei în gândirea celuilalt, însoțită de completarea unei reflecții compatibile cu propriile tale reflecții.

                De subliniat că Lică a fost mereu alături de mine, m-a făcut să zâmbesc și în situații dificile, m-a susținut și m-a încurajat să mă autodepășesc, dar, discret, m-a și certat când am greșit. În situația noastră a fost primordială întotdeauna prietenia, bazată pe empatie,  fiecare afirmându-ne într-un alt domeniu al profesiei noastre, afirmare individuală, însoțită de o apreciere  reciprocă. În rezumat, prietenia cu Lică nu este despre beneficii, ci despre profesionism, despre dăruire, despre încredere, despre  onestitate, despre principii valorificate de EL de-a lungul unei vieți de OM.

                Închei cu o formă de reverențioasă,  încărcată  cu o doză particulară de respect comun, des și sincer vehiculată de noi, nu numai în timpul studenției, asociată acum cu evenimentul sărbătorit: ,,Prietene, LA MULȚI ANI!ˮ      

  Ilie Rad

Prietenia târzie, dar adevărată

                “De la o vârstă mai departe – mi-a spus odată bunul meu prieten, scriitorul Ştefan J. Fay -–, oamenii nu prea mai reușesc să facă noi prieteni și merg în viață tot cu prietenii din tinerețe, buni, răi, cum s-au nimerit să fie.”

                Mi-am amintit de aceste vorbe cu ocazia jubileului de 70 de ani, pe care îl trăieşte, în acest an, fostul meu coleg de facultate, Vasile V. Filip. Statutul de colegi la aceeaşi secţie a Facultăţii clujene de Filologie (acum de Litere) ne-a oferit ocazia de a petrece sute de ore împreună (ore de curs şi seminar, de excursii, de şedinţe, de activităţi culturale şi discoteci, de practică pedagogică, de examene etc.). Vasile a participat chiar şi la nunta mea, alături de puţinii colegi pe care i-am invitat – tot atâtea semnale că prietenia noastră se anunţa una durabilă şi fără fisuri. La terminarea facultăţii, drumurile noastre s-au despărţit, fiecare luând calea locului unde a fost repartizat: el la Codlea, eu la Timişoara.

                La întâlnirea de zece ani de la terminarea facultăţii, nu cred că am schimbat mai mult de două vorbe. Între timp, ne stabilizaserăm pe posturile de profesori: el la Bistriţa, iar eu la Cluj-Napoca. Dar comunicarea dintre noi încetase. Eu ştiam că face o excelentă carieră la prestigiosul Liceu “Andrei Mureşanu” din Bistriţa, aflasem chiar că şi-a susţinut un strălucit doctorat la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, susţinere despre care profesorul Ioan Cuceu, membru al comisiei doctorale, spunea că a asistat  la un  ”doctorat strălucit, cu siguranță cel mai convingător, la Universitatea din Cluj, în ultimii 10-15 ani”; iar varianta tipărită a tezei a fost “una din cele mai bune cărți etnologice din ultima vreme, scrisă de un profesor de liceu din Bistrița, credeți-mă, am <<păscut>> multă carte de specialitate de treizeci de ani încoace”. Ştiam şi că şi-a publicat teza de doctorat (Universul colindelor româneşti – în perspectiva unor structuri de mentalitate arhaică), în anul 1999, pe care susţine că mi-a trimis-o, dar eu nu am primit-o.

                În 2019, am iniţiat şi organizat (împreună cu doi colegi clujeni) revederea de 40 de ani de la terminarea facultăţii, când am retrăit, alături de o parte a foştilor noştri profesori, clipe ale îndepărtatei noastre studenţii. Ne-am regăsit atunci cu Vasile, am cunoscut-o pe Ioana, soţia lui,  i-am făcut, împreună cu Doina, soţia mea, şi cu Simion Răchişan, coleg de facultate şi prieten comun, o vizită la noua lor casă din Feldru.   

                Am făcut schimb de cărţi şi l-am invitat să devină coautor la volumul dedicat profesorului nostru, Ion Vlad, Alternative la memorii (2018), volum coordonat de mine, prin care ne-am omagiat dascălul, la împliniea vârstei de 90 de ani.

                În  jurnalul său, din care a publicat doar o parte, Lică (termenul de alint de  la Vasilică) a recunoscut că s-a înstrăinat voit, între altele, nu doar de oraşul studenţiei sale (”o şansă de a reveni în oraşul studenţiei mele, altădată atât de drag, de care m-am înstrăinat însă – o simt – iremediabil”), ci şi, implicit, de foştii lui colegi.

                Dar vizita la Feldru a fost începutul unei reale prietenii între noi. L-am susţinut imediat pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor, în condiţiile în care unii dintre compatrioţii săi bistriţeni (altfel destul de solidari între ei), în loc să îl încurajeze în acest demers, îi spuneau că el este etnolog, folclorist, deci nu are statutul de scriitor. Până la urmă am reuşit, ceea ce a consolidat şi mai mult prietenia noastră, venită atât de târziu.

                Prima realizare literară a lui Lică, în calitatea de scriitor, a fost coordonarea volumlui Gavril Scridon, 100 de ani între “oameni de pe Someş, Editura Charmides, Bistriţa, 2022.

                De la acea reîntâlnire jubiliară, din 2019, Lică a scris, competent şi comprehensiv, despre toată cărţile mele (cărţi proprii sau ediţii). Totdeauna îi aştept cu nerăbdare verdictul, conturat după lectura atentă şi integrală, cu creionul în mână, a fiecărei cărţi. Sunt convins că este unul dintre puţinii autori din literatura română de azi, care procedează în acest fel, considerându-mă norocos că am această şansă, a unei lecturi atât de atente. Eu am scris doar o cronică la una din cărţile sale (Cronici, povestiri, mărturisiri, Editura Charmides, Bistriţa, 2022), precum şi un cuvânt înainte la alta (Însemnări de-a lungul vremii (Ale unui dascăl greu de mulţumit). I, (1998-1999). Cu o prefaţă de Ilie Rad, Editura Charmides, Bistriţa, 2021), aşa că am încă multe datorii faţă de sărbătorit

                Pentru că jubileul său de 70 de ani coincide cu acela de aproape 50 de ani de la debutul publicistic, îmi permit să îi transcriu aici, în semn de omagiu, trei strofe din poezia Frunze a lui Tudor Arghezi: “Cincizeci de ani, de când încerci, mereu,/ Condeiul, gândurile şi cerneala,/ N-au mai ajuns să-ţi curme, fătul meu,/ Frica de tine şi-ndoiala. […]// Foile tale scrise, de hârtie,/ Se rup și zboară, ca dintr-o livadă/ Frunzele smulse-n vijelie,/ Fără ca piersicul să și le vadă.// La fiece cuvânt, o șovăire/ Te face să tresari și-ai aștepta./ Parcă trăiești în somn și-n amintire/ Și nu știi cine-a scris cu mâna ta.”

           La mulţi ani, dragă Lică!

Vasile V. Filip

Pământul Făgăduinței

„De la Ciuza la Pciatra/ îi drumu ca pcelea/ și malaiu-i ca padurea/ de să taie cu sacurea” – își amintise Dumitru zicătoarea, cunoscută la Salva, ca pe mai întreagă valea Someșului Mare, până la Dej și, poate, mai departe. Cunoscută nu atât pentru starea drumului, cât pentru productivitatea pământului și mai ales pentru rezonanța bolovănoasă a felului de-a vorbi al chiuzenilor; oameni veniți, în marea lor parte, de pe Câmpie și dinspre Țibleș, aduși de nevoi pentru câte o „sesie alodială” de câte  6-10 jugăre de arabil și vreo 2-4 jugăre de pădure, de la baronii locali, pe care o plăteau cu câte trei florini anual (mai nou, în vreme de război, cu 18 creițari), dar mai ales cu câte 104 zile de muncă pe an, adică două zile pe săptămână. Asta cel mai des, pentru că cine putea veni cu boi sau cu cai, cu car sau căruță, pentru ca numărul de zile de muncă să i se înjumătățească?

Dar Dumitru nu venea pentru sesie. Ci pentru că maiorul Iuliu Marțian, noul proprietar al moșiei, avea nevoie de un administrator, de un cap limpede, de preferat din afara satului, care să chivernisească pământurile, înstrăinându-le sau comasându-le, astfel încât să coboare proprietatea la sub 200 de jugăre, ca să nu intre sub incidența legii agrare privind exproprierea (despre care avea deja informații). Mai ales că el nu stătea la Chiuza, ci la Năsăud, și era interesat nu doar de avere, ci și de istoria ținutului. Ginere și moștenitor al evreului Goldsmidt, ce ținuse fabrica de bere din Năsăud, maiorul cumpărase de vreo trei ani (în 1917) moșia din Chiuza de la Vereș Birido Constanța (Vereșoaie, cum îi ziceau chiuzenii), fiica fostului proprietar Földvari Ioszef și văduvă a contelui Vereș. Micul castel („curtea”) cu grădina lui, cu rondurile de flori și doi plopi uriași, în față, și cu heleșteul în spate, cu grajdurile și acareturile din lateral nu acopereau decât 14 jugăre; dar șesul de până-n albia Someșului („Pământuri”, „Lujnici”, „Tabla Curții”), arabilul din deal („Leșteană”)  și pădurea „Carpeni” însumau doar ele vreo 200 de jugăre, cam a treia parte din hotarul satului.

De la prima lor întâlnire, în biroul lui din Năsăud, maiorul văzuse în Dumitru omul potrivit: fost sergent în armata imperială, comandant de pluton și, în condițiile dezastrului de la Krasnik, chiar de companie, știutor de carte și bun vorbitor de maghiară și rusă, dar pricepător și de nemțește, Dumitru mai avea și mare nevoie de un acoperiș propriu pentru proaspăta sa familie cu care se întorsese din Rusia: soția Ana, fostă Latak, fiica Maria, de aproape patru ani, și copilul ce urma să se nască, Victor, dacă va fi băiat. Căci Victor Cădere, jurist și diplomat român de prin părțile Neamțului, cu grad de maior ca militar (de aceeași vârstă cu Dumitru, născuți în 1891), fusese cel care-l scosese din taigaua siberiană, din lungul prizonierat de la Taișet (gubernia Irkuțk), unde tăiase lemne, supraviețuind gerului de sub -40 de grade, zilelor de muncă lungi și de 15-18 ore, foametei și tifosului, timp de patru ani; ani care – cu drumuri și ocolișuri, cu așteptări și lungi negocieri privind repatrierea – se făcuseră, iată, aproape șase.

Și e greu de crezut c-ar fi supraviețuit fără ajutorul Aniutei, fără vizitele ei (secrete, la început, neacceptate de familia sa destul de bogată, deși mai număra încă unsprezece frați); vizite la barăci și chiar în taiga, la șantierele de exploatare a lemnului, cu sania trasă de căluțul Ciunari, aducându-i lui Mitea mâncare, pâslari și haine călduroase, dosite de acasă. Maria se născuse încă din 1916 și legătura trebuise oficializată prin căsătorie, deși Dumitru încă mai șovăise multă vreme. Ba chiar în urmă cu ceva mai bine de un an, în septembrie trecut, când detașamentul de români ardeleni și bucovineni, condus de locotenetul Moga, intrase în Taișet, încă se mai gândea că s-ar putea face nevăzut, abandonându-le pe Aniuta și pe Maria, cum îi și ceruse locotenetul. Trenul blindat „Mărășești” al Legiunii Voluntarilor Ardeleni și Bucovineni de la Celeabinsk, foști prizonieri, ca și el, care primiseră misiunea să apere de bolșevici 700 de verste (cca 1200 de km) din drumul de fier transsiberian, se afla nu foarte departe, în gara Șeragul. Dar Dumitru visase noaptea un vis care-l hotărâse: anume că o apă murdar-ruginie se vărsase dinspre râurile taigalei peste Taișet, apă din care Maria, greu susținută de Ana, striga, ridicând câte o mânuță: Пaпeнькa, нe octaвляй нac! (Tăticule, nu ne lăsa!)

Într-adevăr, bandele lui Grișa Bezrukii, Ciudonin și Vasilii Iacovlenko jefuiseră Taișetul în câteva rânduri, atrase mai ales de aurul Latakovilor; aur salvat măcar în parte, măcar cel învelit în coaja unor bulgări de cocs, lipiți și amestecați apoi între cei stocați pentru încălzit. Dar lui Dumitru și Anei nu le revenise nimic din acest aur. Ar fi fost pentru ei un pericol în plus, la drum lung. Cu ce aveau pe ei, cu boccelele-n spate și cu Maria în brațe, urcaseră în „Mărășești”, unul din cele două trenuri ale Legiunii, cu care străbătuseră stepa siberiană dinspre est („Sălbatică, stepa Baikal,/ Sunt multe capcane în ea!/ Un om, blestemându-și ursita,/ Cu traista pe umăr mergea”). La 18 mai, după trei săptămâni de călătorie, după sabotaje, atacuri și așteptări prin gările Manciuriei, ajunseseră la Vladivostok. La 1 iunie, reușiseră să se îmbarce în al doilea transport, pe vasul american „Huntsgreen”, care-i duse, prin Singapore și Bombay, prin Port Said și canalul Suez, până la Constanța, unde ajuseră la sfârșit de august, după trei luni. Ocolul prin București a fost obligatoriu și pentru Dumitru, dar, cu soție și copil mic, nu și defilarea cu Legiunea siberiană în fața regelui Ferdinand și a reginei Maria. Schimbând câteva trenuri, a ajuns până la Dej...

„De la Ciuza la Pciatra îi drumu ca pcelea...” De fapt, și de la Salva la Chiuza e tot așa. Și ce-i un drum de vreo 15 km față de drumurile siberiene, față de drumul cu „Huntsgreen” pe șapte dintre mările și două dintre oceanele lumii?  Fie și acum, la vreme de toamnă târzie!

Era vreme senină și rece, iar Someșul scânteia în răstimpuri, în stânga, la cotituri.  Oamenii din Mititei și Mocod, ca și cei din Salva, întorși de pe front (chiar dacă mai puțini) reluaseră plugurile și coasele din mâinile soțiilor, iar acum mai căutau pe câmpul veșted vreun rest de recoltă, copiii mai scoteau vreo vită la păscut. Piatra încă nu se vedea, ascunsă după dealurile din dreapta Văii Hotarului, dar peste apă, din Nimigea, fumuri argintii se înălțau prin hornuri și acoperișe, amintind de căldura căminelor. Dumnezeu le era din nou alături.

Dumitru venea cu o iapă, Luți, cu greu salvată și ea de sechestrele armatei și ale autorităților imperiale de către părinții săi, trecută acum în proprietatea fratelui mai mare, Ilie, ca zestre. Ilie se căsătorise înainte de război. Apoi, mobilizat, își pierduse pe front mâna dreaptă de la cot și fu demobilizat. Iar în căruță, deasupra unei mese cu patru scaune și a câtorva bulendre – soția gravidă și fiica. Vorbeau puțin, vorbeau rusește. Dar și asta se va rezolva. Maria prinsese deja, de la copiii din Salva, destule cuvinte românești. Iar Ana măcar le înțelegea pe cele strict necesare, din interacțiunea cu cei ai casei părintești a lui Dumitru, de la malul Sălăuței, nu mult înainte de vărsarea ei în Someș, la intrarea în Salva dinspre Hordău. Acolo adăstaseră o vreme, la sosirea din Rusia – că unde puteau trage? – dar abia se găsise un pat pentru toți trei. Căci, cu patru-cinci luni mai-nainte, sosiseră acasă și frații Petre și Silivan (noroc că Simion și Larion nu mai sosiseră deloc, muriseră în Galiția, încă din 1914, la  Łódź și Gnila Lipa); care Petre și Silivan voiau și ei să se însoare, dar nici ei nu puteau rămâne în casă: unde să-l alunge pe ciungul Ilie? Sau cu ce i-ar putea el, care abia-și ținea zilele, despăgubi?

Așadar, iapa și căruța trebuiau să se întoarcă în curtea lui Ilie, după ce vor vărsa întreg calabalâcul la „Curtea” din Chiuza, dar Dumitru nu-și făcea griji din partea asta. Maiorul avea în grajdurile curții șase perechi de cai, din care unul va putea fi încălecat pentru treburile curții de către viitorul vătaf. De locuit, vor locui pentru început la curte, într-o cămăruță din colțul de sud-vest al parterului clădirii. Iar pe cea din față, prin care se intra, Dumitru o va putea folosi drept „canțelarie”, adăpostind documentele și „pricinile” moșiei. Maiorul i le arătase, cu prilejul unei prime vizite aici, ținând să respecte obiceiul vechilor proprietari de a-și forma „curia” lor, de argați cu leafă fixă, cazați în incinta curții. Va primi și o plată în bani, precum „curialiștii” cei vechi (retribuiți cu 50 de florini pe an), dar fiindcă florinul ieșise din circulație, iar leul românesc era încă rar, maiorul îi promisese 24 de mierțe (a câte 30 de litri) de cereale, pănură pentru haine de iarnă și piele de vită pentru opinci sau ghete, lui și fiecăruia dintre membrii familiei sale. Iar, cu vremea, își va putea cumpăra chiar din pământurile puse în vânzare, ale moșiei sau ale altor proprietari, își va putea construi o casă și tot ce-i mai trebuie unui gospodar.

„De la Ciuza la Pciatra...” Iată și Piatra, unde lunca Someșului se lățește și pământul e bun. De aici, ca și din Chiuza sau Săsarm, oamenii veneau la „târgurile de țară” din Năsăud, din vremea primei tinereți a lui Dumitru, cu căruțele pline de „mălai” și grâu. Apoi fiecare sat își încingea jocul său... Din capătul dinspre apus al Pietrei, Dumitru și ai săi puteau vedea, aureolat, contra luminii soarelui de octombrie ce apunea, turnul bisericii din Chiuza. Dumitru închise ochii, lumina soarelui orbindu-l. Dar, o clipă, i se păru că vede, chiar mai bine decât cu ei deschiși: o casă de lemn, acoperită cu draniță, chiar peste drum de biserică, cu grajd și curte pietruită...

Ce nu vedea el, era micul mormânt, ascuns printre pomii din Coasta Vataștinei, fânațul dinspre Săsarm al satului, unde-l vor așeza pe Victor, mort de scarlatină, după numai șapte ani de la așezarea sa în Pământul făgăduinței...