UNIVERS EMINESCIAN

Pus, de colegul Ion Seni, în situaţia de a vorbi despre Mihai Eminescu,puţin mai altfel, cu ocazia zilei de naştere a poetului nepereche, am apelat la un citat din zicerile selecte ale poetului Tudor Arghezi şi la un op de 814 pagini intitulat Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, apărut la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. Citatul din Tudor Arghezi a fost descurajant pentru mine, fiindcă afirmă următoarele:

„A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă, şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă.

În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filosofiei, el îşi are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite…

Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. (Tudor Arghezi, „Eminescu”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973, P. 7-8).

Apelând la volumul amintit şi la câteva poezii eminesciene, am îndrăznit să tulbur liniştea eternă a poetului naţional şi să constat că Eminescu este un univers de spiritualitate, fiindcă în scurta şi neliniştita lui viaţă a manifestat o nepotolită sete de studiu şi, aşa cum afirmă colegul şi prietenul lui din perioada studiilor la Viena şi de mai târziu, Ioan Slavici: „Nu e ramură de ştiinţă pentru care el n-avea, cum zicea, o >, şi când se-nfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea” (Opere, IX, Bucureşti, 1978, p. 125). Astfel, din perioada studiilor la Viena şi Berlin au rămas geamantane de caiete şi note în care exegeţii, care au cercetat şi publicat manuscrisele sale, (I. Scurtu, George Călinescu, Perpessicius, Dumitru Murăraşu, Dumitru Vatamaniuc, Petru Creţia ş. a.) au identificat note din studii de psihologie, logică, morală, etică, demografie, populaţie, politică, economie, comerţ, comunicaţii, transport, drept, administraţie, învăţământ educaţie, etnografie, moravuri, folclor, precum şi probleme generale de matematică, astronomie, fizică, chimie, ştiinţe geologice, ştiinţe biologice, botanică, zoologie, dar şi privitoare la artă, literatură, istorie şi geografie. Despre toate aceste concepte şi ştiinţe ale gândirii şi spiritualităţii umane aflăm în manuscrisele eminesciene nu numai simple note, ci observaţii pertinente şi completări trecute prin gândirea studentului privatist, dotat cu o intuiţie şi judecată de sorginte cosmică – cum ar spune poetul Al. Cristian Miloş.

Eminescu este un univers de cunoaştere şi spiritualitate fiindcă a asimilat multe din cunoştinţele studiate în tratate academice şi pe unele le-a transfigurat în poeziile sale. Faptul că l-a preocupat cosmologia vedem în „Scrisoarea I”, unde toarnă în versuri memorabile o teorie cosmologică privitoare la originea, evoluţia şi posibila dispariţie a universului.

În cunoscuta poezie „La steaua” se prefigurează elemente privitoare la teoria relativităţii descoperită şi formulată de Albert Einstein, abia în 1916: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/,Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre/, Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, şi nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noaptea-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă. (Mihai Eminescu, „Opera poetică”, Polirom, 2000, p. 204).

În capodopera „Luceafărul” Eminescu imaginează un zbor cosmic, cu mult înainte de crearea avioanelor cu reacţie, iar rachetele interplanetare erau de domeniul ştiinţifico-fantastic. Astrul serii, Hyperion, se îndrăgosti de o „prea frumoasă fată” care „era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. Dar făcând parte din lumi diferite, cu legi incompatibile, nu pot nunti şi Hyperion merge la Demiurg spre a-i cere dezlegarea de nemurire: „Porni luceafărul. Creşteau/ În cer a lui aripe./ Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe./ Un cer de stele dedesupt,/ Deasupra cer de stele - / Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele” (s. n.). Din nou întrezărim elemente de teoria relativităţii şi o imagine pe care numai cosmonauţii viitorului o vor admira.

Cele mai frumoase şi mai cunoscute poezii ale lui Eminescu sunt structurate pe două teme fundamentale: natura şi dragostea. Poezii ca Floare albastră, Înger şi demon, Lacul, Dorinţa, Povestea codrului, O, rămâi, Pe aceeaşi ulicioară, De câte ori, iubit-o, Atât de fragedă, S-a dus amorul, Pe lângă plopii fără soţ ş. a. au emoţionat şi mai emoţionează sute şi sute de îndrăgostiţi. Spre deosebire de Alecsandri, Eminescu nu scrie pasteluri, ci re creează un cadru de natură feeric, în care plasează o scenă de iubire, conform modei romantice de creaţie.

Dar Eminescu a scris şi poeme ca „Împărat şi proletar”, „Viaţa”, „Scrisoarea III”, la mare vogă în perioada şcolarităţii noastre, prin anii `50, dar deranjante pentru unii cârtitori actuali, care se străduiesc să distrugă „mitul eminescian”, însă miturile însuşite de o întreagă naţiune nu pot fi distruse. Îşi identifică unii politicieni actuali înaintaşii în versurile următoare?: „Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire, /Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;/ Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,/ Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian?” S-au în alte versuri şi mai transparente: „Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,/De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?” În finalul poemului Eminescu înfierează pe politicienii vremii sale cu versuri de o stringentă actualitate: „Cum nu vii tu, Ţepeş-Doamne, ca, punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”.

Pentru astfel de versuri şi mai ales pentru articolele publicate în ziarul „Timpul”, în care ataca şi problema Transilvaniei înglobată în imperiul austro-ungar, Eminescu a stârnit ura adversarilor politici şi, aşa cum afirmă Tudor Arghezi, a fost Crucificat… Şi ura faţă de poet a rămas, pentru unii perenă…

Genialul Eminescu a fost un truditor al creaţiei poetice proverbial şi de o exigenţă cu totul deosebită. A dat un imbold nou limbii şi literaturii române, deşi în timpul vieţii i-a apărut un singur volum, graţie lui Titu Maiorescu, care conţinea circa 70 de poezii. Dar ce poezii…

Ioan LĂPUŞNEANU