Un filozof la ora poeziei: prof. univ. dr. Irimie Ion

Stătea la cursuri întotdeauna în banca întâi, parcă voia să soarbă spusele conferenţiarului. Mic de statură, spre mijlociu, activ şi volubil, părea binevoitor cu toată lumea.

După călătoria sprâncenată, în care soţul meu s-a luptat cu ploaia şi cu vântul, dar şi cu temperatura scăzură din „Daciana” noastră, ne-am întâlnit, la iniţiativa lui Ionică (aşa îl cheamă pe organizator), doar nouă inşi, ca să ne mai dăm mâna odată, după scurgerea a 56 de ani de la absolvirea Facultăţii de Psihologie-Pedagogie din Cluj. Toţi octogenari, patru din noi doctori în psihologie, restul profesori de liceu. Înfrăţiţi pe drumul de final, parcă ar fi vrut să spună să trecem de mână, odată, peste ultimul prag.

Fiecare cu particularităţile sale: familia Chişu (ambii cu doctoratul) arătau ca în tinereţe. „Cea mai frumoasă pereche”, i-a premiat cu laude anul trecut o colegă. „Adevărate statui ale frumuseţii”, zic eu. Dar Ionaş ţinea la îndemână două bastoane. Puica, o mamă duioasă şi frumoasă a adoptat tăcerea, zâmbind doar cu mulţumire la provocările celorlalţi.

Margareta, volubilă, ne-a informat despre viaţa unor colegi absenţi.

Vali, o altă frumuseţe conservată, şi-a amânat plecarea în Germania, unde locuieşte la copii, pentru a participa la întâlnire.

Steluţa, odinioară fetiţa cu codiţe, se pare că are şi ea copii peste ocean. Dar cea mai volubilă, Aurelia Coteţiu, azi Kleinhempel, care la întâlnirea de 30 de ani de la absolvire ne-a spus: „Eu nu m-am interesat de titluri şi ranguri, dar am văzut toată lumea! Când le-am oferit câte un exemplar din volumul nou editat „Rezonanţe acute” (poezii) şi le-am spus: „o carte mult lăudată, dar şi criticată direct sau indirect, mi-a răspuns: „Atunci, precis, e foarte bună!...

Şi Toto. Aşa-i spun colegii profesorului dr. Nic Totoianu, un personaj deosebit prin calităţile artistice de epigramist şi având o voce de un tenor cald. Ne-a încântat cu talentele sale deosebite.

Iar Ionică (prof. dr. Irimie Ion), organizatorul şi sufletul dintotdeauna al întâlnirilor noastre, ne-a spus: „Anul acesta a fost bun, am scos cinci cărţi!” Le înşir mai jos: „Aduceri aminte”, „Scrisori despre informaţie”, „Impresii, opinii, atitudini, - homo psilozophicus” şi „Problema înstrăinării” şi „Jocul de-a poezia”. Le-a oferit tuturor câte un volum din ultimul amintit (poezie). Mie mi-a dat şi volumul „Impresii, opinii, atitudini”, cu menţiunea că are să mi le trimită şi pe celelalte (Tu eşti mai spirituală decât celelalte colege). I-am mulţumit pentru apreciere, care mi-a umplut sufletul de bucurie.

Dar… ia să vedem la ce-i zboară gândul unui filozof în orele de destindere prin creaţie?

În introducere: „Avertisment”: „Paginile ce urmează/ Nu se vor de poezie/ Sunt aşa, un fel de joacă,/ Ca să-mi placă numai mie. / Dacă, totuşi, pe alocuri/ Dai de rânduri care-ţi plac,/ Nu mă judeca prea aspru,/ Pur şi simplu s-a-ntâmplat”.

Urmează poezii scurte, titrate: Herodot, Socrate, Platon, Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Heidegger, Popper, Blaga, D.D. Roşca. Iată o frântură din Hegel: „Dincolo de cele zise,/ Tu nu poţi îmbătrâni,/ Dialectica ta toată/ O trăim doar zi cu zi”.

Şi apoi alte teme, mai mult sau mai puţin filozofico-psihologice: Eul şi non-eul, Sufletul, Devenirea, Reflectare, Timpul, ceasurile şi anotimpurile toate, Frumosul, Păcatul, Moartea, Visurile, Fericirea, Liniştea, Noaptea şi apoi Mama etc.

Iată Frumosul: „Poate fi-ntr-o/ Mică floare,/ Ori în luna/ ce răsare./ Sau în ochii/ De copilă,/ Ori în inimă/ Senină.

Şi Păcatul: „Pe Eva/ a nebunit-o,/ pe Adam/ l-a zăpăcit/ Iar de-atunci/ şi până astăzi/ Pe toţi, pe toţi,/ ne-a scos din minţi”.

Iar Fericirea: „O poţi găsi/ Arând ogorul,/ Ori poate/ Răsucind fuiorul,/ Sau când/ Cea dragă-ţi iese-n cale,/ Ori când din crâng/ Culegi o floare”.

Creierul: „Bijuterie/ A naturii/ Se poate chiar/ Minunea ei/ A născocit/ Totul pe lume,/ El i-a făcut/ Chiar şi pe zei”.

Şi, totuşi, la 80 de ani defineşte Amorul: „Pentru om amorul este/ Sau ar trebui să fie,/ Ceasul maxim al iubirii/ Marea taină-a fericirii./ El e miezul tinereţii,/ E tinereţea bătrâneţii,/ El ne stinge duşmănia/ Şi ne face nebunia”.

Iată şi un episod comic: Punctul: „Ontic el nu e nimic,/ Ortografic e ceva,/ Când iubita zice „punct”/ E prăpădul pe pământ”.

Însă şi filozoful e un om: Dulce minune: „(…) Şi-n această lume goală/ Fără cer şi fără stele,/ De ce oare îmi rămâne/ Numai chipul dragii mele?/ Ea îmi vine de departe,/ De prin ani, de peste vreme/ Şi îmi strică noaptea somnul,/ Furişată pe sub gene”.

Ionică e singur, şi-a pierdut soţia cu ani în urmă şi are o fiică, şeful unei clinici din Germania (medic) unde s-a hotărât să se retragă. Dar, totuşi, îşi exprimă Nedumerirea aşa: „Stau adesea şi mă-ntreb:/ Oare chiar normal să fie/ Că la anii mei iubesc/ Şi mă ţin de poezie?/ A iubi la bătrâneţe/ Pentru unii e prostie,/ Pentru mine-i tinereţe,/ E prilej de bucurie./ De ce lumea e nedreaptă/ Cu iubirile târzii?/ De ce doar prima iubire/ Să ajungă-n poezii?/ N-am putea la bătrâneţe/ Să mai îndrăznim odată,/ Să-i dăm inimii o şansă,/ Să o facem să mai bată!?”

Şi o postfaţă: „M-am jucat de-a poezia, / Poate de-a filozofia,/ Am trecut cam pe la multe/ Şi mai mari şi mai mărunte,/ M-am jucat şi m-am jucat,/ Până ce am înserat./ De acum voi fi cuminte/ Nu mai umblu la cuvinte/ Nu mai umblu la nimic/ Totul are un sfârşit” (M-am jucat).

La despărţire ne-am adunat în colţul meu cu miniexpoziţia de pictură ce le-o ofer în fiecare an. O poză a unor foşti colegi, dintre care cei mari n-au vrut să-şi recunoască superioritatea. Dar culmea! Operatorul, soţul meu, fiind nou în mânuirea unui aparat performant împrumutat de pe la nepoţi, poza n-a reuşit! Decât câteva făcute la masă.

La despărţire, cu toţii l-au îmbrăţişat şi pe soţul meu, Nicu (semn că l-au adoptat) iar Ionică i-a spus: „Îţi mulţumesc că ai adus-o pe Virginia!”

Ne-am întors cu o „altă inimă” de la o întâlnire frumoasă. Şi chiar şi timpul a ţinut cu noi, înseninându-se!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]