„În umbra picturii baroce” - o nouă performanţă a Dianei Cristina Morar

Despre carte este vorba, desigur, dar până să ajungem acolo, musai să vorbim mai întâi despre pictură. Pictura Dianei Oancea (numele de fată al artistei). Vorbind, însă, despre pictura Dianei Oancea, îmi vin în minte primii ani ai începutului de secol şi mileniu în care ne aflăm, când Becleanul nostru drag îşi binemerita supranumele de „micul occident al judeţului Bistriţa-Năsăud”. Cum de ce? Pentru că aici existau, în perioada respectivă, trei manifestări de cultură şi artă de anvergură naţională, dacă nu chiar patru: „Colocviile de la Beclean”, „Bunavestire ART” „Întâlnirile Clubului Saeculum” şi „Cenaculum”. Ca să nu mai vorbim de faptul că, înainte de mândra noastră revoluţie din decembrie '89, Becleanul se mândrea cu o mişcare de rezistenţă culturală unică şi irepetabilă: „Cenaclul Saeculum”, cel interzis, în 1986, de autorităţile comuniste.
Când „Bunavestire ART” (ca să revenim la ale noastre) a ajuns la ediţia a VII-a, cea din 2008, aveam nevoie de un artist plastic, tânăr şi îndrăzneţ, care să expună. Pentru aceasta, am „interpelat-o” pe generoasa pictoriţă Mariana Moldovan. Ne-a recomandat-o, fără ezitare, pe Diana Oancea. Artista care avea să ofere iubitorilor de frumos o surprinzătoare expoziţie de portrete: „Chipuri - închipuiri”. Erau, de fapt, nişte portrete interioare, proiecţii ale sinelui, cel imposibil de văzut cu adevărat. Erau nişte portrete „deformate” printr-o tehnică ce definea tocmai originalitatea viziunii sale asupra portretului. Expoziţia a avut un binemeritat succes, chiar dacă, la început, nedumerirea publicului era vizibilă cu ochiul liber, ca să zicem aşa.
O altă expoziţie a Dianei, la Bistriţa de data aceasta, a fost cea intitulată „Chip de lut”. Tot de portrete. Cu care Diana demonstra un adevăr îndeobşte cunoscut: oricât de bine ai picta o mână sau un picior, de pildă, adevărata vocaţie artistică este dată tot de felul în care „surprinzi” ochii. Ochi înseamnă privire. Cel care priveşte este privit, iar privirea care se duce în afară, în egală măsură coboară şi înăuntru, în sine. Portretele respective erau/sunt fizionomii trecute prin toată gama stărilor sufleteşti: bucurie, tristeţe, uimire, teamă, îndoială, spaimă etc., etc.
De atunci şi până azi, Diana Oancea Morar a trecut un strălucit doctorat cu o temă care nu se află la îndemâna oricărui artist plastic: „Sensul umbrei în pictura barocă şi metafizică”. Lucrările prezentate în cadrul acestui încercat examen au făcut, ulterior, obiectul unei expoziţii tulburătoare, un eveniment care a marcat un vârf al creaţiei sale artistice. O performanţă, cu alte cuvinte. Dovedită prin misterioase profiluri de umbră, care interacţionează, invadează spaţiile, se suprapun. Interacţiunea acestora, vie şi dinamică, accentuîndu-le expresivitatea şi încorporând calitatea umbrei de a se adapta suprafeţelor pe care este proiectată. Umbra este mai mult decât o pată ce ne urmăreşte, ea concentrează o gamă întreagă de însuşiri cu care artista o investeşte.
Următorul pas al Dianei a fost cartea „La umbra picturii baroce”, Editura Limes, Floreşti-Cluj-Napoca, 2015. Editura lui Mircea Petean, cu o superbă copertă de Cristian Cheşuţ. Şi o prefaţă a profesorului univ. dr. Mihail Mănescu. Cartea aceasta cuprinde trei capitole, o generoasă „Bibliografie generală şi citată” şi un „Index de imagini”. Cap. I. „Istoria dimensiunilor umbrei”: umbra ca origine a picturii, umbra ca oglindire, umbra vindecătoare, umbra negativă, umbra însufleţitoare şi, în fine, umbra românească. Capitolul II: „Umbra lui Caravaggio”: „Contextul artistic şi istoric”, „Caravaggio şi umbra”, „Înainte şi după «umbrire»”. Capitolul III: „Umbra maeştrilor de secol XVI-XVII”.
Cercetarea umbrei, ne spune artista, a început, în cadrul studiilor doctorale, prin anul 2008, cu accentul pe Caravaggio şi pictura sa barocă. „Chemarea Sfântului Matei” este una dintre cele mai misterioase şi mai tulburătoare lucrări ale acestui controversat artist, este lucrarea care sintetizează stilul lui Caravaggio, ne mai spune Diana. Lucrarea reprezintă momentul în care Iisus îl cheamă pe vameşul Matei să-l urmeze. Momentul în care doi oameni şi două lumi se confruntă: Hristos într-o strălucire de lumină, intrând în camera colectorului de taxe, şi Matei, numărând monede în mijlocul unui grup. Din cele cinci personaje ale grupului, Matei este singurul care întâlneşte privirea lui Hristos. Este cel care a văzut şi a recunoscut harul. Este cel ales. Una peste alta, cartea Dianei Cristina Morar este o nouă performanţă. Ofer, ca dovadă, textul ilustrului critic şi istoric de artă Victor Stoichiţă, aşezat pe coperta IV.
„Cartea Dianei Cristina Morar reuşeşte performanţa de a spune lucruri noi despre Caravaggio, un pictor care părea că şi-ar fi dezvăluit toate secretele. Prin strădania autoarei «umbra picturii baroce» primeşte o nouă lumină.”
Iar acum, în încheiere, vă recomand cu căldură să citiţi această carte. Căci, vorba cronicarului: „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor”. Cu atât mai mult, am zice şi noi, cu cât, în cazul de faţă, este vorba de o carte-eveniment!