Diana Oancea-Morar: „Portrete, umbre şi culori”

Diana Oancea-Morar- s-a născut la 8 mai 1983, în oraşul Cugir, judeţul Alba. În 2002, a absolvit, ca şefă de promoţie, Liceul de Arte Plastice „Romulus Ladea”. Studentă la Universitatea de Artă şi Design, secţia Pictură, Cluj-Napoca, în perioada 2002-2006; urmează un masterat cu tema: „ Explorări în artele plastice şi decorative” (2006-2008), iar în anul 2013 obţine titlul de „Doctor în arte plastice şi decorative”, cu teza: „Sensul umbrei în pictura barocă şi metafizică” (Coordonator ştiinţific: prof. univ. dr. Ioan Sbârciu). Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici, din 2007, având la activ 5 expoziţii personale şi 18 de grup, în ţară şi străinătate. De-a lungul anilor, a obţinut numeroase premii în cadrul Festivalului Naţional şi al Olimpiadei Naţionale de Artă Plastică şi Istoria Artei, precum şi un Premiu Special al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Colaborează cu articole de specialitate la revistele „ArtOut”, „Discobolul”, „Mişcarea literară”, „Revista ilustrată” etc.

Să spunem din capul locului că pe tot parcursul artistic al Dianei Oancea-Morar- se constată prezenţa portretului (adevărata ei vocaţie, am mai spus-o/scris-o), fie că acesta este realizat realist, după fotografii vechi, fie că e deformat de mişcări, devenind astfel o „închipuire”, sau apare ritmat de elemente decorative, ori e subiectiv, până la limita abstractizării, aşa cum este cazul celor 23 de lucrări care fac obiectul tezei de doctorat, dar şi al acestei expoziţii-eveniment, de la Restaurantul „Rapsodia” Bistriţa (aşa-zisa „Casa Albă”, care a găzduit, îndată după Revoluţia din Decembrie 1989, Muzeul Colecţiilor de Gravură Contemporană), al cărui patron este dl. Traian Ogâgău. Vernisajul expoziţiei a avut loc în partea a doua a lunii septembrie şi va rămâne deschisă până în luna decembrie a anului în curs.
Ca o primă constatare (pentru un ochi mai puţin exersat) asupra expoziţiei, ar fi aparenta lipsă de sens pe care o dă cromatismul lucrărilor, fiecare tablou fascinând privitorul tocmai prin faptul că nu ţi-l poţi explica. Linii şerpuite, spirale, eflorescenţe coloristice propun o artă a libertăţii, dar şi a rigorii totodată. Vizitatorii se plimbă prin expoziţie, privesc, ridică nedumeriţi din umeri, dar, cu toate acestea, ceva îi ţine pe loc. Îi magnetizează. Îi provoacă şi-i nelinişteşte. Un ochi mai atent însă, poate observa, ca detalii, o mare libertate a tuşei, cu un relief distinct, dinamica spontană a penelului, siguranţa lui, suculenţa materiei colorante, desenul ferm şi viguros, contrastul dintre lumină şi umbră, armonia coloritului, totul tratat într-un spirit absolut modern şi plin de viaţă. „Sar în ochi” lucrările ale căror imagini se prezintă ca o simfonie a roşului în care tonurile şi nuanţele, orchestrate cu o ştiinţă îndelung agonisită, definesc stilul atât de personal al Dianei Oancea-Morar.
Umbra (căci ea este „personajul principal” în acest spectaculos demers artistic) aduce în discuţie implicaţii şi soluţii de nebănuit, uluitoare prin ingeniozitatea lor, dar şi prin prezenţa unei note de mister şi ambiguitate. Când priveşti o lucrare, constaţi că între tine şi ea se interpun nu simpla şi banala realitate, ci „spiritul creativ care transformă această realitate în ceva neaşteptat şi indefinibil, pentru că sfidează tot ce ni se pare obişnuit.” Umbra realizată în aceste lucrări este pretextul unei prezenţe care se vrea exterioară, un misterios „priveşte-mă fără să fiu” (cum bine zice cronicarul), care se strecoară în tablou ca o nălucă întunecată, rămasă în contemplarea interiorului intim, mult îndrăgit şi de aceea puternic scăldat în lumină.
Artista acordă umbrei (asemeni lui Giorgio De Chirico sau Caravaggio, ca să amintesc doar două nume de artişti celebri preocupaţi de această temă) rolul de a reda o pseudo-realitate. Aceasta este misterioasă, în care legile perspectivei sunt prezente, dar interpretabile, lumina este difuză şi egală, fără să îi ştim exact direcţia. Ea foloseşte umbra şi pentru a asigura aparenţa însufleţirii.
În această, excepţională, expoziţie, am învăţat un lucru pe care nu-l ştiam. Şi anume, că umbra nu e neagră întotdeauna. O umbră pe pânza albă, spre exemplu, reprezintă, în concepţia artistei, o paletă desfăşurată de tonuri delicate de gri, ce se succed în cea mai naturală gradaţie spre alb,. Acelaşi efect se petrece şi pe o suprafaţă colorată, umbra preluând culorile suportului şi dându-le fine trepte de abur gri. Umbra poate părea interesantă, jucăuşă sau, dimpotrivă, ameninţătoare. Ea trezeşte un sentiment de transcendenţă a stării de nelinişte provocată de umbrele a căror sursă rămâne nevăzută. Există şi umbră colorată. Umbrele se etalează la fel, cuprinzând suprafeţele şi preluându-le culoarea, textura, opacitatea, strălucirea. Umbra se transfigurează de la o formă precisă la una vagă, de la decorativism la picturalitate. Importantă este, însă, expresivitatea liniei, textura şi armonizarea cromatică a suprafeţelor.
Umbra e vie, stârneşte nelinişti privitorului. Dar senzaţia e diferită de cea trăită în oglindă, care redă o realitate cu care ne-am obişnuit. Umbra reprezintă un cumul între realitatea fizică şi cea interioară a individului. Ea conţine şi secretele ascunse, şi emoţiile nespuse, şi vocea gândurilor. Raportarea la umbră trezeşte ceva metafizic, chiar dacă numai pentru câteva clipe. Relaţia dintre portretul din profil şi umbra sa proiectată este una dintre cele mai misterioase raportări care au în vedere eul şi pseudo-eul. Profilurile de umbră sunt dinamice, se mişcă, interacţionează, îşi invadează spaţiile, se suprapun. Interacţiunea vie a acestora le accentuează expresivitatea şi încorporează calitatea umbrei de a se adapta suprafeţelor pe care este proiectată.
În portretul de umbră realizat de Diana Oancea-Morar, ochii, volumul feţei, ridurile de expresie, linia gurii sunt absente. Dar ceea ce rămâne este esenţa. Absenţa ochilor, însă, a detaliilor interioare a unui portret profil clasic dau imaginii o perspectivă diferită asupra modului de interacţiune cu privitorul. Umbra este mai mult decât o pată ce ne urmăreşte mereu, ea concentrează o gamă întreagă de însuşiri cu care artista o investeşte.
Marginile umbrei sunt complexe, în funcţie de sursa de lumină, iar culoarea umbrei reprezintă o bogăţie de nuanţe care se răcesc în contact cu aceasta. Umbra pare să îmbrace suprafaţa ca o pânză de culoare mai închisă, mai rece sau mai caldă, pe care apoi o preia şi o adaptează la o altă zonă. Atinge şi apoi dispare, cum s-ar zice. Umbra uneşte suprafeţele şi creează forme noi, pe cât de neaşteptate, pe atât de „neliniştitoare”.
Arta Dianei Oancea-Morar este un spectacol vizual tulburător, prin calitatea discursului pictural, prin fervoarea tuşelor şi petelor de culoare. Un univers pe cât de abstract, pe atât de viu şi de real în substanţa lui spirituală şi emoţională.
„Cercetarea umbrei - ca s-o cităm în încheierea acestor rânduri pe artistă -, observarea, perceperea şi interpretarea se dovedeşte a fi un traseu subiectiv, particular şi personal. Proiecţia aceasta, urâtă sau frumoasă, misterioasă sau demonică, suflet sau nimic, este în sine un efect fizic care la nivel psihologic se oglindeşte în însăşi capacitatea fiecăruia de a o percepe. De a o vedea cu adevărat şi de a o interpreta. De a ne-o autoproiecta şi de a ne oglindi în ea. Umbra dă impresia că e mereu descoperită, definită, înţeleasă şi apoi din nou surprinde, se ascunde şi face astfel salturi peste timp.”
Una peste alta, expoziţia Dianei Oancea-Morar constituie, fără drept de tăgadă, un vârf al creaţiei sale artistice, o performanţă pe care, ca să fiu sincer, o aşteptam, după prezenţa sa la Bunavestire Art, 2008, cu un set de portrete („Chipuri-închipuiri”), în fapt fiind vorba de portrete interioare, proiecţii ale sinelui, ale fiinţei lăuntrice, cea imposibil de văzut cu adevărat, şi care tulbură aţipeala ochiului, provocând derută în rândul asistenţei. Trei dintre aceste portrete se află şi în expoziţia despre care vorbim şi care ne dă prilejul, iată, să-i aducem şi dlui Traian Ogâgău un binemeritat elogiu pentru inspiraţia sa de a-i conferi „Rapsodiei” o dublă utilitate: cea de local public, care străluceşte prin eleganţă şi rafinament, şi cea care transformă acest spaţiu într-o veritabilă galerie de artă.