Thanatosul de sorginte bacoviană la Cezar Ivănescu

MOTO:

„Voi pleca departe, departe!

Ce neguri adânci mă-nconjoară!

Ce noapte

Spăimoasă asupră-mi s-aşterne!

Nu pot nici s-o-mprăştii şi nici s-o astâmpăr.

Vai mie, vai mie!

Pătrunde în mine şi morbul durerii

Şi morbul aducerii-aminte.”

(Cezar Ivănescu, Numitul G. B.)

           În Postfaţa la volumul La Baaad (Editura Eminescu, Bucureşti, 1996), Theodor Codreanu îl situează pe Cezar Ivănescu într-o triadă de poeţi neîntrecuţi în relevarea dramatismului morţii: „De la Eminescu şi Bacovia, nici un alt liric român n-a mai atins profunzimile afective pe tema morţii aşa cum a făcut-o acest poet…” (p. 454).

De altfel, „drama în trei tablouri şi un epilog” , cum îşi consideră Cezar Ivănescu poemul dramatic Numitul G. B., are pe pagina de gardă un citat elocvent aparţinând criticului Nicolae Manolescu, anticipându-se astfel scenariul şi ideatica acestei producţii literare: „Dintre poeţii români, Bacovia e singurul care s-a coborât în infern. Vedeniile aduse la suprafaţă sunt, la lumina zilei, stranii şi tulburătoare, fulgurante ca imaginile de la panoramă.” (în Cezar Ivănescu, La Baaad, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1979, p. 383).

Într-un eseu despre poezia bacoviană, am adus în discuţie elementele de teatralitate recognoscibile în lirica lui Bacovia, chiar în Plumb, unde asistăm la un monolog de esenţă hamlet-iană, cavoul – spaţiul-carceră – fiind scena unde actorul îşi joacă rolul unui însingurat/ damnat, predispus la autorecluziune, iar florile de plumb şi funerarul veşmânt reprezentând recuzita (şi ea funerară), inerentă unui decor al thanatosului.

În poemul dramatic Numitul G. B., subintitulat Cubul Negru sau Descripţia sicriului, Cezar Ivănescu recurge la o „înscenare dramatică (…) monologică şi lirică”, în spirit bacovian. (Artur Silvestri, Prefaţă la volumul Rod, colecţia „Cele mai frumoase poezii”, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, p. 8).

Protagoniştii având nume generice (personajul, Bărbatul şi Femeia) – în fond, cele două voci-ecou ale eului – sunt din plămadă bacoviană, trăsătura definitorie fiind angoasa, tipică eroului liric din lirica lui Bacovia, care a uzează de gestul ostentativ al recluziunii – ca semn evident al nonaderenţei sale la o societate care-l încorsetează. „Spaţiul” de manifestare al protagoniştilor este „Un cub negru, subsol capitonat cu catifea neagră,/ ne înconjura între podele, plafon şi pereţi, nicio fereastră”            (p. 386).

O dovadă grăitoare că avem de-a face cu motivul dublului (sau o dedublare a protagonistului) este faptul că atât Personajul cât şi Bărbatul, în tinereţe, aveau predilecţie pentru recluziune, mărturisirea unuia şi a celuilalt (aproape identice) făcând aluzie la poezia Singur (volumul Scântei galbene), a lui Bacovia, unde repetarea cuvântului odaia, în poziţie iniţială de vers, la începutul fiecărei strofe (versul întâi), reliefează spaţiul-carceră: „B: …mai toată vremea şedeam închis în locuinţă, citind broşuri socialiste…” (p. 392) şi „P: …şi-n camera mea mă-nchideam ca-n sicriu, de teamă să nu fiu obligat (…) să particip la vreo procesiune… oricare… nu vroiam să aparţin niciunui ordin, niciunei ordini!” (s. n. – p. 401).

Modernitatea acestui poem dramatic reiese şi din prezenţa – pe de o parte – a indicaţiilor regizorale uzitate de Personaj: „Eu voi rosti versul, iar voi îl reluaţi ca pe un cântec gregorian, (…) efectul lui e cu adevărat obţinut dacă vă evidenţiaţi pietatea şi nu vocile (…) şi… mai… ales… după… fiecare… vers… izbiţi… o dată cu pumnul în masă” (p. 407), ca şi prin repetarea fiecărui vers (conform indicaţiilor regizorale, Personajul fiind aici , în egală măsură, actor şi regizor), amintind, în felul acesta, de refrenul corului în teatrul antic: „P: A fost odată o scrumbie (concentrat, cu o urmă de surâs)/ B şi F: A fost odată o scrumbie/ P: La domnul Şmil în prăvălie/ B şi F: La domnul Şmil în prăvălie…” (p. 407-408). Reluarea fiecărei replici de către B şi F o putem socoti ecoul vocii protagonistului.

Pe de altă parte, modernitatea poemului în discuţie este dată şi de folosirea limbajului alb, definitoriu pentru teatrul absurd (iată locul unde Cezar Ivănescu se apropie de Caragiale şi Eugen Ionesco!):

„B: Sunteţi bun să ridicaţi oberlichtul… (luminat surprinzător) acela şi să ne relataţi tot ce se întâmplă… (…)

P (urcat pe un scaun. Scurt. Ca un comunicat):

Ninge grozav pe câmp la abator

Şi sânge cald se scurge pe canal

Plină-i zăpada de sânge animal

Şi ninge mereu pe-un trist patinor…

B (răstit): Al cui sânge, domnule!

P: E albul aprins de sânge-nchegat

Şi corbii se plimbă prin sânge… şi sug

Dar ceasu-i târziu… în zări corbii fug, –

Pe câmp la abator s-a înnoptat.

B: Al cui sânge, domnule?” (p. 411-412).

De reţinut că versurile declamate de Personaj aparţin poeziei bacoviene Tablou de iarnă.

Un alt element al modernităţii, şi el specific teatrului absurd, este paradoxul : „P: …de ce m-aţi adus aici… domnilor?

B: Nu am timp să-ţi explic, dar, să ştii că poţi la fel de bine spune că dumneata ne-ai adus pe noi aici…” (p. 412).

Având în vedere trama poemului dramatic şi thanatosul de sorginte bacoviană aduse în discuţie, pornind de la consideraţiile lui Nicolae Manolescu, acum putem spune că lui Bacovia i se alătură Cezar Ivănescu în descinderea pe tărâmul infernului şi relevarea lui cu mijloacele liricului de esenţă dramatică.