Bacovia, la șaizeci și cinci de ani de nemurire

În urmă cu șaizeci și cinci de ani, pe 22 mai 1957, trecea în neființă și în glorie nepieritoare și totodată deșartă George Bacovia, poetul care a marcat decisiv lirica secolului trecut. Despre Bacovia s-a scris poate cel mai mult; exegeți din cei mai grei s-au aplecat asupra poeziei sale, dar și poeți care s-au simțit datori să interpreteze în cheie personală opera unui poet ce răspunde ca nimeni altul sensibilității omului modern. Am citit, de-a lungul vremii, cu interes ceea ce s-a scris despre Bacovia, dar de fiecare dată am avut sentimentul că nu s-a spus încă totul, că lucruri esențiale despre acest poet abisal nu au fost rostite. De altfel, știm că orice mare operă rămâne deschisă variilor interpretări.
Astăzi, la exact șaizeci și cinci de ani de la dispariția fizică a poetului, am simțit nevoia să aduc un omagiu celui mai straniu, celui mai discret și poate celui mai mare poet modern al nostru, cu o viață personală insignifiantă, cu o operă redusă ca întindere, dar de o adâncime inegalabilă. Nu voi uita întâlnirea cu poezia bacoviană, petrecută în urmă cu peste cincizeci de ani, când intrat în adolescență, copilul sfios care eram la doisprezece ani, a împrumutat de la biblioteca orășenească Bistrița volumul de poezii Plumb. A fost întâlnirea cea mai năucitoare pe care am trăit-o vreodată. Nimic din ce am citit ulterior nu avea să depășească impactul devastator cu poezia aparent atât de simplă, de esențială în rostire ca poezia bacoviană. A fost vremea când am trăit anotimpurile cele mai melancolice, cum în muzica lui Vivaldi; când am întâlnit pe străzi destine mărunte și tragice, ca omul vorbind singur, am trecut pe străzile noroioase ale târgului provincial atras de sunetele clavirului la care cânta o nebună despletită, am privit în zarea de cenușă și diamant vibrația ploii, m-am înfiorat de albul nesfârșit al iernii străbătute de corbi.
Vor mai trece încă șaizeci și cinci de ani și Bacovia va fi la fel: cel mai moden și mai tragic poet român. Nu știm cum vor arăta vremurile acelea; putem visa la ele cum personagiile pieselor lui Cehov. Omenirea va redescoperi, poate, vremurile poeziei și va trăi mai frumos și mai responsabil decât astăzi. Cine știe...