Terapia lecturii

Citirea unei cărţi de Cornel Cotuţiu deschide nelinişti şi provocări, al căror efect este – paradoxal sau nu - terapie.

Talentul l-a consacrat pe acest scriitor ardelean cu darul observaţiei lucide, care pătrunde în nervurile realităţii cu precizie de medic specialist, dar şi cu darul căutătorului de metafizică, necesară vindecării spirituale, în sensul ei aristotelic de ”katharsis”.

În căutarea neliniştilor purificatoare, subconştientul romantic al scriitorului (sensibilitate, melancolie, visare…) este adus în fluidul conştiinţei de ”un ceva” în care luciditatea temperează efuziunile, în care ironia temperează dramatizările, iar prozaicul, retorismele: toate, prin desfiinţarea graniţelor dintre ficţional şi nonficţional şi prin orchestrarea valenţelor limbii române.

Cu volumul ”Scorbură în cuib” (2009), având în subtitlu menţiunea ”povestiri şi nuvele”, Cornel Cotuţiu îşi atrage cititorul să descopere ineditul în detaliile realităţii şi, din surprize, să-şi alcătuiască un cod etic, operaţional în existenţa cea de toate zilele.

Surprizele încep cu titlu: expresia obişnuită ”cuib în scorbură” (gândul jucăuş ne-ar putea trimite la scorbura în care Nică din ”Amintiri din copilărie” tot cotrobăia să dea de cuibul prepeliţei) este întoarsă într-o metaforă cu nuanţe de premoniţie. Cuibul vieţii erodat de timp sau lume înţeleasă pe dos, pentru a i se afla sensurile ascunse?

Suprapunerile sau diferenţele de perspectivă narativă, în succesiunea faptelor şi în interiorul fiecărui text, corespund monologului interior, ghicit din mişcările, gesturile, reacţiile personajelor, monologului cu adresare, tehnicilor regizorale sau retrospective, detaliilor specifice didascaliilor, dicteului automat suprarealist, toate într-o frazare a textului, cu sugestii muzicale din ”Capriciile” lui Paganini sau ”Anotimpurile” lui Vivaldi.

O lume pe dos apare mai întâi în ”Apoi…”, un text în care frânturile de dialog ascund gânduri, în loc să le exprime.. Terasa (varianta berăriilor lui Caragiale) devine ”cuib pentru taifas” ca disimulare a trăirilor, proiectate mai degrabă în ploaie (plictis, râsu-plânsu), în claxon (variantă modernă de clopot, simbol al agitaţiei cotidiene) şi prin sugestie scriitorul compune o partitură a trăirilor interioare cu solfegiul conversaţiei banale.

Ritmuri muzicale se disting şi în dialogurile spontane din ”Tremur mărunt”, vibraţie la misterul corolei (Lucian Blaga) în buchetul de bujori albi şi roz din braţul învăţătoarei Ecaterina. Misterul nu trebuie tulburat, ci sporit. Bărbatul care ar fi vrut să cumpere un bujor pentru iubita lui renunţă după ce Ecaterina îi explică destinaţia florilor culese din satul natal (număr par, pentru mormânt, număr impar pentru vază). Tânăra cârlionţată are la început impresia că sunt flori artificiale (aparenţa) şi se bucură apoi că sunt flori adevărate. Fata, înghesiuită de ”prietenul” agresiv în poarta cu arcadă, unde Ecaterina îşi adăpăstea de ploaie bujorii, scapă de viol (parcă florile au avut vraja eliberării de iluzii). Tânărul student, care atinge bujorii coborând scările în grabă, reflectează la relaţia biologic-spiritual. Finalul deschis (fiul, întors acasă, priveşte uimit figura mamei aşezată în fotoliu, cu buchetul în braţe) prelungeşte vibraţia. Ea a fost sugerată încă din titlu, prin forme omonimice: verb la persoana întâi singular, cu determinant adverbial sau substantiv de provenienţă verbală şi adjectivul său ?

Alunecarea insesizabilă a realului în fabulos (şi invers!) se face prin credinţa populară în semne. Partenie, din povestirea ”Un măr”, respectat în sat pentru priceperea lui de a rândui morminte în piatra din deal, pare a citi semnalele naturii. Se simte legat de mărul rămas în ogradă de la bunicul său (pomul vieţii? element totemic?) şi observă că umbra lui se înclinase de la o vreme peste o bună parte din curte, asta însemnând ”răcoare şi fruct” (motivul ”umbră şi vis”?) Mai sunt şi alte semne: Partenie avea o ciudăţenie, pe care femeia nu i-o înţelege, iar sătenii par a o trece cu vederea: pentru munca lui, omul cerea tălăngi, clopote (în loc de bani), pe care le pornea când era trist. Mai le spunea când vor muri şi va muri el însuşi. Moare într-o zi, ca din senin, iar ai casei îşi împart responsabilităţile pentru înmormântare. Un măr cade pe faţa mortului din sicriu şi se opreşte pe umăr, stârnind nedumeriri şi nelinişti. Candale, unul dintre copii, îşi aminteşte de discuţiile cu tatăl său despre mormintele dăltuite în piatra din deal.. Al lui Partenie era într-o dungă, aşa cum i s-a poruncit într-o noapte, când a visat că vin puhoaiele.

Mai sunt încă şi alte semne: avaria de la mină în seara dinaintea înmormântării; colţul de stâncă din mormântul lui Partenie (care trebuia strivit, ca să încape sicriul), obsesia văduvei, să nu audă cum se bat cuiele în sicriu; sunetele neîntrerupte de tălăngi şi clopoţei, porniţi nu se ştie cum.

Realul şi halucinantul se suprapun. Se dezlănţuie potopul, pământul o ia la vale, ai casei sapă disperaţi în noroi să găsească sicriul lui Partenie. Aud, deodată, bătăi de tălăngi şi-l zăresc pe omul care nu i-a dat lui Partenie nici bani nici clopote. Călina, fiica mortului, şopteşte înfiorat: ”Nu-i adevărat”. Finalul ambiguu (”Ochii – niciodată aşa de mari şi de rotunzi”) prelungeşte suspansul (Ochii – aluzie la existenţa strigoilor?).

Unele texte mai scurte au rol de intermezzo în ansamblul cărţii (”Suită pentru patru mâini neştiute” e orchestrare a banalului cotidian pe tema jocului dragostei şi al întâmplării, cu sau fără respectarea regulilor jocului). Altele sunt concepute în registru parodic. Proza ”Tulburat” pare a duce în derizoriu aspiraţia romantică spre necunoscut, spre ideal,, starea de ebrietate a impiegaţilor fiind un dicteu automat de iluzii.

Pe ideea de libertate a opţiunii având ca finalitate acţiunea morală pare structurată fabula modernă ”Bruj şi Grui”. Dialogul din monologul interior al personajului narator Grui aparţine ficţionalului şi descinde din nonficţional (drumul cu maşina spre casa părintească a lui Mareş şi avertizarea acestuia că în ogradă e un câine în lanţ, care trebuie evitat). Atracţia lui Grui (numele personajului provine din substantivul comun ”grui”, regionalism însemnând „pisc”, ”deal”) pentru câinele Bruj (nume aspru) este, în ciuda avertismentelor, de neoprit. Dialogul omului cu animalul personificat e conceput pe ideea de libertate a opţiunii, însă abilitatea scriitorului evită patetismele, retorismul, dintr-o astfel de temă, păstrând până la sfârşit prospeţimea expresiei, evidentă în interacţiunea replicilor. Şi Bruj şi Grui sunt alter-ego al scriitorului, care ne sugerează parcă autoironia din ”Satiră. Duhului meu” de Grigore Alexandrescu.

Aniversarea lui nea Miron din proza ”Prisos” devine prilej de replici inteligente pe tema relaţiilor dintre oameni, concretizate jovial şi ironic prin motivul superiorităţii funcţionarului faţă de şeful său şi al dragostei fulgerătoare, în ciuda unor diferenţe de vârstă Contemplând-o pe tânăra Carla în ritmul îndrăcit al dansului modern, bărbatul simte că trupul tânăr se mişcă pentru el (”coup de foudre!), însă conştientizează, cel puţin din orgoliu, diferenţa de vârstă şi-şi ironizează pornirile. Replica dată Augustei (personaj iscoditor) că ”fulgerul poate cădea alături” e, la rândul ei, probabil, o replică în limitele neobişnuite de fină ironie la drama artistului de geniu (vezi Manole Crudu din dramaturgia lui Horia Lovinescu).

În dimensiunile unei nuvele, dramatismul existenţial capătă autencititate datorită lucidităţii personajelor de a-şi conştientiza accidentele nefericite ale vieţii, motivându-şi astfel acţiunile. ”La 11 fără 10” este o nuvelă (menţionarea speciei literare în subtitlu, apare însoţită, după puncte de suspensie, de adjectivul ”frivolă”, cu nuanţe de simulare a ironiei). Înmormântarea tatălui declanşează aminitirile celor două fiice, Oara şi Cri, prima sosită din Canada pentru acest eveniment. Autenticitatea faptelor biografice , reconstituite, prin dialog, din detalii sugestive, se susţine cu analiza unor elemente selectate pentru a crea impresia unei incizii în realitate/imoralitate, necesară justificării opţiunilor. Nu întâmplător cuţitul/bisturiu capătă conotaţii simbolice în cuvintele şi gestul de la urmă al lui Cri: ”Un astfel e cuţit poate tăia foarte iute. Poţi face incizii cu el, te poţi bărbieri, poţi beli, poţi extirpa… Mda! Vedem noi. Da, poţi extirpa, căci lumea noastră nu e alcătuită numai din cuminţenii, vise, visuri…”

Povestea dramatică a celor două surori (orfane de mamă, suportând un tată indiferent, uneori brusc agresiv, abuzate sexual de acelaşi violator – răzbunător pe tată - fără a şti una de cealaltă) se recompune ca manifestări ale stărilor sufleteşti şi ca sugestie a complicatului raport moralitate-imoralitate. În dialog se observă tehnica detaliului simbolic. Miopia Oarei – sora mai mare – împiedică perceperea luminii (cunoaşterea ei). Detaliul din realitatea obişnuită recompune şi el expresionist-simbolistic: Gâştele îi apăreau micuţei Oara ca ”nişte pete agresive de alb. Vorba vine ”alb”, erau aşa, nişte contururi cenuşii într-o mişcare gălăgioasă”. Fluidul privirii înseamnă pentru Cri regăsirea copilăriei pierdute. Atracţia pentru o fetiţă de opt ani din grupul de nuntaşi justifică astfel gestul ruperii singurei sale fotografii din vremea copilăriei.

Rememorarea biografiei părinţilor are tot funcţie simbolică, de găsire a unor justificări. Tatăl şi-a botezat fiicele cu numele a două iubite, Mioara şi Cristina, dispărute prematur, dar lăsând urme pentru tot restul vieţii în sufletul îndrăgostitului; în mamă, fetele descoperă fiinţa resemnată în universul casnic.

Regăsirea identităţii personajelor se poate urmări în alternarea sau îmbinarea liricului (lumina, visul, exilul, frunzele) cu verosimilul (relaţii dintre părinţi şi copii, detenţia lui Cri pentru rănirea violatorului Gore, ajuns parlamentar, variantă de Gore Pirgu din romanul ”Craii de Curtea Veche” de Mateiu Caragiale).

Înţelesurile multiple se constituie aici, ca în întregul volum, într-o filozofie de viaţă, în care dimensiunea etică se învăluie în lirismul reţinut, unde metafora aforistică se armonizează atât de bine cu vorbirea frustă. Inteligenţa şi talentul valorifică atent potenţialul lingvistic românesc, iar conştiinţa omului lucid străbate lumea, să-i cunoască sensurile şi, astfel, să-şi împlinească rostul creator.

Viorica POP