Povestea cuibului literar

Întotdeauna când vorbesc despre Dumbrăviţa gândul mă duce şi la scriitorul Cornel cotuţiu. Deşi beclenar, sufletul lui este de diugan get-beget. De altfel aşa îl cunosc şi oamenii, ca fiind moştenitor al genelor ţăranului neaoş de pe Valea Ţibleşului. Într-o junglă a scriitorilor şi a scrisului, Cornel Cotuţiu se separă, prin harul cu care îşi construieşte opera, prin felul lui de a fi, prin personalitatea impunătoare. Când vorbesc despre Cornel Cotuţiu vorbesc despre scriitorul vremurilor, despre ceea ce am vrea mulţi să fim, dar puţini suntem, despre omul fără bariera cuvântului, despre unul dintre cei mai reprezentativi oameni de cultură din acest colţ de ţară. Volumul de proză scurtă „Scorbură în cuib”, apărut la Editura runcanului George Vasile Dâncu, scris în vacanţa de pe Valea Anieşului, putea fi zămislit în orice zonă a ţării, pentru că emană sâmburele de românism, întâmplările rurale, iubirea de glie în diverse ipostaze. 10 poveşti şi sute de trăiri. Proza „Apoi” este un memento dedicat dragostei, Alexandra şi Pavel „punând ţara la cale” pe terasa barului, printre stropii mari de „ploaie cu bulbuci”, deranjaţi vizibil de claxonul unui mitocan, care poate, a vrut să înlocuiască sunetul clopotelor, care împrăştie vremea grea. Discuţiile filosofice, pe care Cotuţiu le integrează foarte bine în atmosfera bacoviană, sunt de un farmec rafinat. „Bruj şi Grui” e povestea hazlie, dar periculoasă a omului de „prietenul” Bruj, fiara cu chip de câine a amicului Mareş. Interesantă variantă psihologică a animalelor, transfigurată de scriitor în pagină, gândul câinelui, vizibil diferit de cel al omului, puterea hipnotică a insului-Gruiafac ca botul enorm care nu iartă niciodată să fie oprit la timp, pentru a mângâia, şi nu muşca palma. Imaginea tulburătoare din final ni-l descrie pe om având aceleaşi instincte primare. Cred că reuşita acestei proze constă tocmai în cunoaşterea la amănunt a vieţii „câineşti”, autorul având acasă, în viaţa reală, o căţeluşă pe nume Lola. „La 11 fără 10” este o zbatere între vis şi realitate a gândurilor a două surori, Oara şi cri, rămase de mici fără mamă, acum fiind prezente la marea trecere a tatălui în tărâmul stelelor. Oara, abuzată la 10 ani de Gore, care a ajuns între timp o „javră de parlamentar” şi Cri, fata care nu a visat până la 10 ani, Oara, cea care a descoperit o nouă lume prin intermediul ochelarilor vrea să se răzbune pe acest „fix-pix” care i-a măcinat viaţa, inclusiv căsătoria cu soţul Bogdan, revoltat că nu a fost primul bărbat din viaţa ei, în căutare şi el, disperată, de fete fecioare pentru a-şi stâmpăra orgoliul de mascul, ceea ce-l duce la puşcărie. Viaţa în gri nu-şi schimbă culoarea nici în momentul în care dorinţa răzbunării capătă contur, pentru că şocul este mai mare, Cri a trecut prin aceeaşi situaţie şi tot Gore a fost autorul. O piesă de rezistenţă a acestui volum, în care lupta se dă în idei, în praguri ale minţii. „Prisos” este o povestire despre şarmul întâlnirii electrizante dintre ea şi el, la sărbătoarea lui nea Miron. Suava Carla de la arhive şi impunătorul i9ntelectual sunt actorii jocului cuvintelor pe ritmuri de vals, spre disperarea colegei de birou Augusta. Şi aici sărutul furat de pe obrazul cu gropiţe are loc tot într-o atmosferă în care ploaia însoţeşte pe acorduri de chitară muzele. „Sonată pentru patru mâini neştiute” descrie întâmplarea neaoşă, cu pită, slănină, ţuică, şi mai ales doi tineri studenţi căsătoriţi, intraţi într-un joc periculos, în care el şi ea se fac că nu se cunosc, pentru a vedea cât de şarmantă este femeia. Menuete, lieduri şi trăiri la cote maxime, când adrenalina depăşeşte graniţa creierului. Proza „Tremur mărunt” este dedicată scriitoarei Valeria Dascăl, eroina, Ecaterina, fiind într-un vals al florilor, povestea bujorilor dobriciana, de la Dobric, localitate pe Valea Ţibleşului, aducându-ne în tablou personaje diferite, care fiecare priveşte în felul lui… mireasma florilor. „Tulburat” este insul aflat în aşteptare pe terasa gării. Ne putem raporta, fără a greşi, la drumul gării din Beclean şi la locurile de întâlnire a oamenilor din zonă. Portocala mâncată ca un măr, paharul de ţuică dat peste cap de Domniţa, poveste nevestelor impegaţilor descriu o lume în care trosnesc şinele de tren în aşteptarea unei noi destinaţii. „Un fel de dezlegare” primeşte soţia decedatului Tică, în momentul în care descoperă după 6 luni petrecute alături de copii pe meleaguri canadiene că lângă soţul ei a apărut un alt mormânt, al unei doamne, pe care era crescută floarea crucea-voinicului. Conexiunea dintre lumea viilor şi lumea morţilor se realizează prin intermediul văduvilor, soţ-soţie, interesant fiind faptul că florile nu se prind pe mormântul lui Tică decât în momentul în care soţul Domnicăi dă dezlegare. O lume a morţilor la care suntem, la un moment dat, părtaşi cu toţii. Partenie are „Un măr”, pe care îl grijeşte ca pe ochii din cap, până în clipa când trece la cele veşnice, moment în care, se întâmplă ceva uimitor. Mărul îmbrăţişează la propriu sicriul în timpul actului religios, întreaga asistenţă încremenind, inclusiv preotul. Apoi povestea cu groapa în stâncă, cu vremurile tulburi, creionează firul vremii apocaliptice, în aşteptarea unui alt sens. Volumul se încheie cu „Zile, la începutul cărora şi la sfârşitul cărora, s-a iscat aceeaşi întrebare”, în care tânărul, viitor scriitor, se află alături de familie, în crucea casei sub pomniţ, cu eroii din carte în mână, în aşteptarea cartofilor prăjiţi făcuţi de mama, gustând prunele verzui jumătate şi jumătate cu „ albastrul lor de prună”. O poveste a vremii în care copilul devine la rândul lui părinte, întrebând la fel de generaţii: „Ce faci copile”. Bine, ca pe la Diug, ar fi continuarea. O carte în care mă regăsesc, cel puţin în ceea ce priveşte vorbele, atmosfera satului, clipa de neatins după care tânjim o viaţă. Cornel Cotuţiu ne aduce vraja întâmplărilor sub taina cuvintelor, într-un memento al regăsirii identităţii.