Sublimitatea scenică

Dragul nostru multi-secular BistritzBurg a amfitrionat miercuri seara, 18.02.2009, o reprezentaţie a teatrului Naţional din Cluj, Take, Ianke şi Cadîr, o adevărată antologie a teatrului clasic interbelic românesc; comedia lui V.I.Popa a beneficiat de-a lungul anilor de numeroase şi bogate distribuţii, onorate de această dată de valorosul nucleu actoricesc axiologizat ca brand al polisului KlausenBurg… dar, cu două ore înainte de începerea spectacolului s-a anunţat o bombă explozivă la Casa de Cultură “Kulturhaus” şi întreaga echipă actoricească a fost nevoită să renunţe temporar la decor, recuzită, costumaţie, mini-repetiţii, permiţând organelor de ordine şi securitate publică să efectueze cercetările impuse de neobişnuita ameninţare… la o cafea şi un ceai am comentat îngrijoraţi cu membrii trupei teatrale această “re-scenizare” a reprezentaţiei, care însă cu o anumită întârziere a avut loc… relativ marcat de agresiune, de teamă, de imprevizibilul angoasant voi încerca o re-teatralizare a comediei, re-gândită acum prin dramele monoteismelor însângerate din ultima jumătate de secol… deci, locul târgului cald şi somnolent al celor trei negustori, un creştin, Take, un evreu, Ianke, şi un turc, Cadîr este transpoziţionat sau re-spaţializat înspre triada forţelor istorice ale credinţei, adică Roma, Jerusalem şi Istanbul (care este forma turcească a expresiei greceşti “eis ten polin”, adică “către oraş”); prin această transcedere spaţială, sau există-poziţionare a târgului interbelic valah, cele trei polisuri sunt re-sublimate prin stâlpii credinţei, care, au spaţiul de genesă în Jerusalem, atât pentru evrei – “Templul lui Solomon – cât şi pentru creştini – Hristos răstignit şi înviat - cât şi pentru musulmani – Mahomed a efectuat călătoria sa nocturnă către cele şapte cercuri “mir’aj” de la nobilul sanctuar al Templului… această re-spaţializare nu este chiar imaginară, fiindcă fiecare din noi ne tragem de undeva, avem o anumită obârşie, care ne numeşte şi denumeşte “onoma” şi care ne dă o lege “nomos” care se întruchipează în tradiţie, obicei, caracter, credinţă. Mai mult, re-spaţializarea noastră nu este doar o re-teritorializare triplu direcţionată, ci ea se doreşte şi o marcare, o vectorializare a direcţiei rugăciunii !qibla” (în Islam), care dau un fundament în tradiţia credinţei “hadith” (Islam) sau în “halaka” evreiască; în acelaşi timp, cei trei negustori devin omisari, mesageri ai respectivelor credinţe monoteiste, care prezintă şi reprezintă o anumită genealogie spirituală, un anumit “iluminaţionism” sau adevăr spiritual “Haqiqa” (Islam), urmând o anumită gnoză a sacrului. În această re-contextualizare, fiecare din cei trei negustori, mesageri, emisari, îmbracă şi exprimă o serie de principii fundamentale ontologice, de fiinţă “Roing”, care încearcă invocarea prin rugăciune, sau blestem, a unicităţii realităţii necondiţionate, care sugerează rostirea rituală a Cuvântului Divin “Gotthcit” care este însăşi Philosophia – ca – Theatru, adică înţelesul semantic al dialogului “speaker’s meaning”; de acea, implicarea lui “satan” în dialog (sau “saytan”, arabizarea cuvântului grecesc “diablos”) nu trebuie înţeleasă ca o desacralizare “entgöttert”, ci ca o re-proiectare a păcatului îngeresc “cel făcut din foc” care refuză prosternarea în faţa lui Adam “cel făcut din pământ”… târgul nostru interbelic al înţelegerii celor trei monoteisme, al armoniei lor, în ciuda micilor asperităţi de sentimente şi monetare, rămâne un protocosmos celest, pe care vom încerca să-l re-istorizăm în lumea conflictelor de azi.