Sistemul (2)

Îi privea cu detaşare. Erau acolo, în boxa acuzaţilor, bărbaţi în puterea vârstei, unii chiar mai tineri, pe care-i unea doar faptul că fuseseră în preajma dictatorului în ultimele ore când deţinuse puterea. Grupul lor alcătuise chiar nucleul acelei puteri. „Tovarăşii”… Pentru milioane de români erau doar simple noţiuni abstracte, interpuşii dintre ei şi dictator, învestiţi să le decidă soarta. În locul lor puteau fi alţii, la fel de eficienţi, dar mecanismul de propulsare, aparatul de partid, îi alesese pe ei. Cariera lor, până aproape de vârful piramidei, fusese urmărită de noroc, deşi în sinea lor toţi erau convinşi că meritele personale îi aduseseră acolo. Şi încă ceva…

Nici măcar într-un acces de sinceritate n-ar fi fost dispuşi să recunoască dependenţa totală faţă de dictator, incapacitatea de a-şi imagina viaţa ţării fără cel din vârful piramidei. Atunci, pe ultima sută de metri, dictatorul i-a ameninţat că-şi dă demisia şi toţi au început să ţipe îngroziţi, implorându-l să n-o facă.

A ascultat rechizitoriul procurorului fără să înţeleagă, în cele din urmă, de ce anume îi acuză. În viziunea reprezentantului noului stat, ei se făceau vinovaţi de toate relele României. Acuzaţii abstracte, generale, fără niciun element concret. La rândul lor, acuzaţii au invocat, în apărare, statutul lor de simpli executanţi dând vina pe cuplul dictatorial. Implorau clemenţă ei, cei care nu fuseseră capabili să se împotrivească maşinăriei de aservire totală nici în ultimele momente.

Când ţara era în fierbere şi zeci de mii de oameni înconjuraseră clădirea comitetului central, ei răspunseră şi la ultima convocare a dictatorului, temători de nelimitata sa putere ca să-şi apere locul acela călduţ de la vârf. Acum, nici nu aveau altă soluţie decât să dea vina pe cel care, din mormânt, nu avea cum să le răspundă. Le asculta cu oarecare uimire pledoariile prin care se dezvinovăţeau, de parcă nu ei ar fi fost cei care au profitat de poziţia lor de indivizi cu maşini la scară, de aprovizionarea impecabilă prin gospodăriile de partid, de lefuri substanţiale, neafectate de neîndeplinirea planului.

Venise la acel proces mânată de curiozitate. Sperase până în ultima clipă să afle ceva despre sau de la cei al căror nume nu cu mult timp în urmă, era pronunţat cu teamă şi respect. „A zis tovarăşul”, „a transmis tovarăşul” erau formulări curente, prin care sistemul îşi exercita voinţa de sus în jos, spre cei care nu reprezentau altceva decât o masă de executanţi docili.

Şi-a dat însă repede seama că nu va afla nimic nou, poate doar…

Pe moment a ezitat să-şi ducă gândul până la capăt. A trecut însă relativ uşor peste clipele de laşitate, bucurându-se de minuscula ei victorie asupra propriilor îndoieli.

Aflase, cu certitudine de această dată, că „tovarăşii” erau goi. Pledoariile lor aveau un sunet dogit de tinichele golite de conţinut. Ei se făcuseră vinovaţi doar de faptul că se luptaseră, se străduiseră din răsputeri să ajungă cât mai sus şi mai cu seamă să reziste pe locurile cucerite cu mare trudă. Alţii au fost urmăriţi de ghinion. Ajunşi pe o anumită treaptă a ierarhiei, au călcat greşit şi au fost înlocuiţi fără prea multe explicaţii. Căderea era cu atât mai dureroasă cu cât treapta de pe care se întâmpla era situată mai sus.

Micile furtuni din cercurile puterii nu răzbăteau spre marele public decât arareori sub forma unor insignifiante pale de vânt. Dizgraţia era uneori însoţită de pedepse. În oraşul de câmpie, în care fusese o vreme gazetar, a fost exilat la un moment dat un mare mahăr.

Dintr-un personaj politic recunoscut pentru duritatea sa, în faţa căruia lumea tremura, ajunsese peste noapte director de întreprindere agricolă de stat, într-un sat din vecinătatea oraşului. Pe ea, căderea individului o lăsase indiferentă. Alţii însă, chiar colegi de-ai ei, îl compătimeau. Nici n-a rezistat decât vreun an şi jumătate. De băutură şi supărare a făcut ulcer perforat şi-a decedat.

Şi-a reamintit episodul cu fostul mahăr privind la micul grup de acuzaţi, disperaţi să-şi apere pielea. Oare ce reacţie ar fi avut în faţa lor fostul dizgraţiat dacă ar fi trăit? Aceeaşi, probabil, pe care o avea şi fostul lui coleg căzut în dizgraţia dictatorului, ajuns apoi în fruntea statului, dar prin „alegeri libere şi democrate”.

Procesul acesta nu prea interesa pe nimeni. Putea să-i numere pe degetele unei singure mâini ziariştii trimişi să relateze. Din lipsă de probe, instanţa de fond i-a achitat pe cei inculpaţi. După recursul procuraturii li s-au dat însă ani grei de puşcărie, ca unor tâlhari sau traficanţi de droguri. Ea n-a putut scrie niciun rând despre acel proces. I se făcuse, pur şi simplu, greaţă.

Marilena Tutilă