Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj

Simona Antonescu: Zăpezile Crăciunului

Cum arată Crăciunul dumneavoastră ? Ce ne spuneţi despre colindele copilăriei ? Care era colinda preferată ? La cine mergeaţi la colindat ? Cu ce eraţi răsplătiţi ? Cât din colindul străbun mai păstrează, azi, românii ? Mai mergeţi la colindat ? Anchetă de Menuţ Maximinian

 

Crăciunul continuă să fie  cea mai solară, mai plină de bucurie sărbătoare, chiar dacă astăzi și-a mai pierdut din farmec. Mătuirea aceasta se datorează pe de o parte îndepărtării de tradiții, pe de altă parte nostalgiei după anii copilăriei. Nimic nu stă în picioare, atunci când este comparat cu copilăria. Nici iernile acestea moderne, uscate și calde, nu ajută, căci Crăciunul lipsit de zăpezi ascunde o mică tristețe.

 În copilărie am locuit la țară, un tărâm minunat în care toate sărbătorile erau fermecate și rosturile fiecărei zile erau ținute cu sfințenie. Păstrătoarea rosturilor era bunica din partea mamei, care vorbea foarte încet, cu sfială în glas, dar reușea să aibă autoritate cu tonul acela, nimeni nu-i ieșea din cuvânt. Îmi amintesc că spunea, despre vreo ceată de copii care apăreau în curte în noaptea de 23 decembrie și cântau, din greșeală, Steaua sus răsare:

-Azi nu e cu Steaua. Nu știu copiii săracii, că sunt mici.

Rostul colindelor, așa cum îl păstra bunica, era:

Bună dimineața la Moș Ajun se cânta pe 23 decembrie, pentru că a doua zi urma Ajunul Crăciunului

Steaua se cânta pe 24 decembrie, de Ajun

Plugușorul se cânta pe 31 decembrie

Sorcova pe 1 ianuarie

            Aveam patru ani când am primit pentru prima oară învoire să plec cu o ceată de copii mai mari, cu Bună dimineața. Bunicul a urmărit de departe ceata, în vreme ce am colindat pe la trei-patru case în stânga și în dreapta. Apoi m-a scos dintre copii și m-a dus acasă. Nu m-am împotrivit, nu am cerut să mă mai lase, pentru că toată întâmplarea avusese un aer de eveniment așa de fabulos, încât nu cred că mi-a trecut prin minte că ceata va continua fără mine. Eram încredințată că basmul s-a terminat și toți copiii merg la casele lor.

            Abia în anii următori, când fratele meu și eu ne făcusem mai mari, iar bunicul nu mai urmărea ceata de colindători, am înțeles până unde puteam merge cu colindul: un sat la stânga și un sat la dreapta, adică trei sate în total, treabă de cinci-șase ore.

            După toată munca aceasta, ne întorceam acasă cu traistele pline de covrigi, mere sau bomboane. De la casele rudelor sau ale prietenilor părinților primeam câte o ciocolățică sau chiar o portocală. Acasă, ai noștri extrăgeau tot felul de informații importante din ceea ce primeam pentru colind, așa că păstram în minte un fel de inventar al traistei, pe toată durata serii. Unchiul Vasilică ne-a dat portocale, înseamnă că a fost la București, de unde o fi făcut rost de benzină? Nășica bătrână ne-a dat doar mere din grădină, înseamnă că încă nu a terminat procesul pentru livada de la Coasta Gâdii, toată pensia o dă avocaților, săraca.

            Toți cei care primeau aprobarea părinților și a bunicilor căpătau, alături de nume, apelativul săracul sau săraca, un soi de declarație de solidaritate cu ei.

            Foarte rar se întâmpla să nu ningă în perioada Crăciunului. De cele mai multe ori ne întorceam acasă cu cizmele pline de zăpadă, pentru că în curțile unde găseam, de o parte și de alta a pârtiei făcute de gospodar, omăt neatins, uitam de ce venisem și intram până la genunchi în zăpadă, încingând joaca. Acasă, când ne scoteam cizmele ude și picioarele noastre dădeau de căldură și începeau să se dezghețe, ne dureau tălpile și degetele. Bunica deschidea ușa cuptorului, trăgea două scaune aproape și ne așeza acolo, cu tălpile sprijinite de buza cuptorului.

            Ca adult nu am mai regăsit niciodată farmecul acela. M-am mutat în oraș, la bloc. Zăpezile Crăciunului au dispărut.  Cetele de copii care colindă scurt și repezit pe scară îmi stârnesc, pe sub toată bucuria, o mică tristețe. De aceea, marea majoritate a Crăciunurilor mi le petrec tot la țară, în casa părinților. Copiii sunt mai puțini, pământul în curte este uscat și sfârșitul de decembrie e o toamnă mai rece, dar mă simt mult mai aproape de inima sărbătorii acolo. Încă aud glasul bunicii spunând, atunci când vreo ceată greșește colindul: ăsta-i Plugușorul, nu se zice aho, aho la Crăciun. Apoi își răspunde singură: sunt copii, săracii, se iartă.

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5