Scrisoare deschisă către o doamnă dinspre munte

Totdeauna tematica religioasă ce include motive precum credinţa, Biserica, slujitorii ei, trezeşte interes. Lecturând cele două articole ale dv., dna. prof. Ecaterina Raţiu de la Năsăud, apărute la cumpăna anilor în prezentul cotidian, am observat cantonarea obsesivă pe segmentul tematic amintit mai sus. (De altfel, articolul ultim a suscitat cele mai multe comentarii ce s-au făcut vreodată online în acest ziar –din păcate majoritar comentarii suburbane, deşi câţiva au dorit să vi se răspundă de către cineva, dar argumentat.) Voi sublinia întâi câteva calităţi evidente, mari, pozitive, demne de a fi remarcate în scrisul domniei voastre. Elogiez manifest capacitatea de a vă exprima foarte adecvat la problematica dezbătută, stăpânind un limbaj elevat, neologic, precum şi efortul de a vă argumenta multiform expunerea. Personal, agreez şi tipologia frazei, care nu este de tip scurt (precum la înaintaşii Negruzzi sau Caragiale), ci arborescent (modele de neuitat fiind un Bălcescu sau Odobescu). M-am bucurat aşadar să văd un cadru didactic ce-şi onorează profesia. Vă felicit! De remarcat şi francheţea totală a convingerilor, ceea ce vă „scuză greşelile în faţa istoriei”, precum s-a spus despre mari scriitori precum Eminnescu, Petofi, Louis Aragon, Garcia Lorca sau alte nume mai mari decât noi.
Dumnezeu iubeşte două categorii de oameni: cei care au credinţă puternică, granitică, dar şi pe cei care nu cred deloc şi sunt convinşi sincer că lucrurile ar sta precum cred ei. (Vedeţi „Cartea Apocalipsei”,3,15-19). Aparţineţi –cred- celei de a doua compartimentări. Căutând adevărul, aceştia din urmă au şansa ca într-o anumită zi să fie mari credincioşi (precum înţeleptul Pavel din Tars, Fericitul Augustin, Paul Claudel, Dostoievski, Pascal, Ignaţiu de Loyola, A de Froissard, Silvio Pelico, Alphonse de Ratisborne (marele vrăjmaş la început al creştinismului) sau Eugen Ionesco(abia la cărunteţe)etc. Deşi unii apropiaţi ai domniei voastre v-au calificat grăbiti ca ”atee”, e sigur că nu sunteţi, numai că vă supără unele aspecte în care vi se parec că aveţi dreptate fără fisură. În ultimul articol („Mai jos de Mitropolie...”) abordaţi problema unr hoteluri şi restaurante arondate unor mănăstiri sau Bisericii, unde se fac „nunţi” şi „chiolhanuri”-cum spuneţi. Câteodată reuşiţi să aveţi chiar o notă umoristică, ceea ce este salutar pentru un condeier.
Voiesc însă a vă atrage atenţia asupra faptului că pornirea aceasta pasională („acharnee”-cum spun francezii, „înverşunată”) împotriva tagmei preoţilor e o maladie (sic!”) destul de răspândită, dăunătoare la extrem celui ce o poartă, pornită din considerentul că avem o speţă care nu-şi mai încape-n piele de bine şi chiar de fericire (măsurată după „burţile” şi „burdihanele” cu care ar fi dotaţi cei de prin Mitropolia moldavă.) Aceasta, deşi nu cred că aţi constatat aceste lucruri şi la faţa locului...
E adevărat că unele locaţii hoteliere şi restaurante s-au atribuit unor mănăstiri, fiindu-le în preajmă şi având menirea primordială de a servi pelerinilor. Măsura este deci binevenită. Chiar regimul comunist a avut în vedere această realitate. Că uneori sunt închiriate pentru nunţi sau evenimente familiale –încă e normal, iar ce se obţine are destinaţii caritabile într-o uluitoare activitate în acest sens. Dacă unii întrec măsura decenţei (încât fac chiolhanuri şi cântă manele de se aude până la Năsăud) e vina lor, nu a preoţilor. Oricum, aceste localuri sunt administrate nu în scopul jecmănelii, cum fac mulţi particulari, ci al servirii credincioşilor. Lătrăii, care ar fi vrut să pună mâna pe multe din acele locaţii, au făcut campanii de presă furibunde, care să asmuţească plebea mai puţin informată. De aceea, părerea dv. că „Mai jos de Mitropolie e mare paranghelie” nu doar că nu se justifică, ci are un iz disconfortabil de calomnie. Patriarhia a explicat şi altora această problematică şi nu insist.
Cât despre pledoaria efervescentă a domniei voastre, dna. prof. Raţiu, în favoarea cimitirelor de oriunde, particulare sau nu şi a dreptului de a face ce ne taie capul cu bietul nostru corp neînsufleţit –aveţi perfectă dreptate, dar numai cu o condiţie: dacă nu doriţi să vă consideraţi o fiică a Bisericii, „Maica neamului nostru”- cum se exprima afectuos Eminescu.
Există o legislaţie clară privitoare la culte. Între altele, acestea administrează şi cimitirele, producerea de obiecte, veşminte, calendare, lumânări, deci activităţi cu specific bisericesc etc., etc. dar unii sar cu nonşalanţă gardul legii şi fac ei înşişi cimitire particulare (cu beneficii mai mult decât consistente), calendare, lumânări, icoane şi orice le taie capul, interferându-se cu Legea. Acel purtător de vorbe care spunea că „nu se vor bucura de odihnă” cei care îşi pun degetele în auz la sfaturile Bisericii, avea dreptate. Prin Apostolii de mai ieri şi preoţii de mai azi ne vorbeşte HRISTOS însuşi: „Cine vă ascultă pe voi, de Mine ascultă...iar cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă, iar cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel Care M-a trimis” (de Tatăl-n.n.).Iar Lumina Sfântă vine încă mereu din cer la Ierusalim la Paştele Ortodox...
Vă revoltaţi până la cer împotriva înmormântării creştine în ţărâna lumii, în virtutea „libertăţii” ce vă mistuie, considerând (vindicativă la extrem) bune şi obiceiurile păgâne (incinerarea)sau orice practică. Peroraţi răzvrătită : „popii” să vă reglementeze cum să trăiţi, ce să faceţi, ba şi „ne vor spune şi când să murim?”.Principiul suprem care guvernează Nu vă revoltaţi zadarnic împotriva Bisericii, fiindcă ea nu vă obligă întru nimic la ceva, dar esenţial este dacă aparţinem sau nu lui HRISTOS. Cât despre blândeţea cu care Biserica ne vorbeşte, să n-o socotim nicidecum slăbiciune. Da, Biserica ştie şi când vom muri, dacă vreţi să aflaţi: exact când vrea Dumnezeu să ne cheme. El ştie şi unde şi când şi cum. Multor oameni deosebiţi, sfinţi, li s-a spus dinainte.
Ceea ce m-a mâhnit profund a fost tonul dv. total vindicativ, ura viscerală împotriva slujitorilor Bisericii. Acestea vă îmbolnăvesc şi vă vor face mult rău. Nu sunt preoţii slugile noastre, ci au Stăpân mare, pe Dumnezeu. Mare păcat este deci a-l supăra pe Dumnezeu! Da, Mântuitorul nu s-a sfiit să le spună „Şerpi, pui de nîpârci” celor din vechime, fiindcă aveau gânduri ucigaşe împotriva Fiului lui Dumnezeu. Preoţii de azi însă vor să ne mântuiască, nu să ne ucidă.
Nu urâţi, doamna profesoară, ci iubiţi şi iertaţi mai degrabă, fiindcă fericit a fost nu Voltaire sau iluminiştii, ci un Steinhardt şi martirii din veacuri. Dacă doriţi desigur paradisiaca odihnă, viaţă veşnică, bucuria îngerilor, Împărăţia cerurilor... Pentru toate vom da seamă: pentru gânduri, pentru cuvinte, pentru cele scrise sau făcute şi pentru consecinţele acestora în semenii noştri. Responsabilitatea dv. nu este mică –a unui om oarecare- ci a unui dascăl, la care iau seama mulţi –elevi afectuoşi (a se vedea online!), părinţi, cunoscuţi, cititori. Mare păcat să smintim fie şi pe unul singur din aceştia. Există nu doar imne de slăvire, ci la fel de măreţ imnul tăcerii smerite, dacă riscăm să prăbuşim în „cetatea” altora zidurile credinţei, dreptăţii, iubirii de semeni.