Șantier literar: Olimpiu NUŞFELEAN

Poemul de la marginea lumii

Ce tristeţe-i la marginea lumii!
Dacă priveşti dincolo de cunoaştere,
te ia ameţeala
şi nu mai înţelegi nimic.

Pipăi neantul
cu un avion de agrement –
eu şi pilotul.
El e îndrăzneţul şi sfătuitorul –
înaintez cît îngăduie el – un zeu fără acte în regulă.
Îndemînarea lui opreşte căderea în gol.

În linie dreaptă am acces la eternitate
cît mă poate duce
un motor de mică putere.

În zile de vară,
ne apropiem de abis, la pas, în plimbări trecătoare,
cînd, deasupra noastră, avioane puternice
o iau hotărîte spre necunoscut.
Nu se mai întorc.
Se vorbeşte că pasagerii lor ar putea fi ajunşi din urmă
dacă ai sări în gol – unii o fac,
dar nu se mai întorc
să povestească pe unde au fost, ce-au văzut...
Altfel, doar poveşti de care
elevii din ciclul primar s-au plictisit.

Un privilegiu a fost toată venirea aici,
copleşitor pentru gînduri.

Şi-i atît de trist să nu poţi vedea
mai mult decît îţi arată imaginaţia.

În prag

Atît de greu
e să învăţ tăcerea
cînd buzele în vorbe
se ascund
cum blîndele sălbăticiuni
în alunişuri.

Mai multe alfabete-am cercetat
şi mult prea greu
mi-ar fi să spun
tăcerii care îi este slujbaş...

Dar iată-mă ajuns în pragul casei
şi trebuind să vorbesc cu ai mei
cu graiul celui singur
şi umblat
prin cărţile cu drumuri lungi şi grele.

... şi arătînd
un semn
coborîtor
să lumineze tălmăcirea întîlnirii.

Prea multe vorbe mi-au mai îngheţat pe buze,
puţine dintre ele-au mai înmugurit,
dar o fereastră – mă întreb – se va deschide
şi fi-va cineva atît de prompt să se apropie
privind prin trupul meu
ca printr-un larg chenar
şi să se vadă,
el pe le privindu-se,
la rîndul lui
de dincolo de frunze?

Invenţie poetică
(Joc)

Eu inventez căţeluşi poetici
şi apoi, plictisit de viaţă,
mă joc toată ziua cu ei...
Cînd mă latră,
de limbuţele lor umede
se prind globuleţele de păpădie...

Pare un simplu joc de cuvinte,
dar, dacă-i atingi,
afli că-s orbi.
Nici nu ştiu să miroase primăvara,
dar adulmecă, tremurînd pe picioare,
laptele zorilor.

Voi nu mă credeţi,
dar eu am înscrisuri care-i confirmă.
Învins de frigul din genunchii mei,
oricînd aş putea să mă prăbuşesc peste ei
şi să-i frîng.

De-aş înceta scrisul,
scîncetul lor crud s-ar opri
şi boabele de rouă n-ar mai avea
de ce să se prindă
cînd cată să înveselească
durerea zilei.

Lătratul lor inocent
e făcut din cuvinte abia mijite
pe partitura metaforelor.

Nu uită că i-am inventat
ca pe-o jucărie de pluş
şi că au puterea de joacă
doar cît timp îi hrănesc
cu lăptişor de la Regina stelelor...

Trăind doar cît eu deschid pleoapele,
iar ei, căţeluşii poetici,
atît de caraghios cocoţaţi
pe taraba zilei,
gata să mă muşte de degete,
înfometaţi...

Se agaţă de viaţă tremurînd,
sperînd ca vorbele mele să fie sincere.

Coliba lor
e sintaxa mea poetică.

Călător

De ce eşti tu, omule, călător?
Nu te poţi prinde, ca un copac,
de pământ?

Sau, ca firul de iarbă,
de tăişul coasei
unui gospodar harnic
- bucurie e jertfei?

Nu găseşti tu adăpost
sub un acoperiş
de care să te prinzi cu visele tale netălmăcite?...

Nu vezi cum pielea ta obosită
se aşterne pe cărare
şi se face colb,
obosind alţi şi alţi paşi?

Nu înţeleg.

Plonjări

Cel ce te cercetează ceas de ceas,
ziua şi noaptea,
nu-i spion –
El scrie în Cartea Vieţii
cu mîna ta.

Nu eşti deloc mai important decît
vecinul care sforăie noaptea
şi nu crede că El n-ar şti alfabetul
dacă, abia perceptibil,
îşi sprijină mîna
pe mîna cu care îţi porţi condeiul
pe filele zilei...

Vezi oare cum, pe pagina scrisă,
e un scris mai mărunt, abia se lasă văzut...
Du-ţi condeiul pe linia Lui
şi eşti un om făcut.

El e atent doar ca, pe această cărare,
să nu-ţi pierzi firea – firea ta incredibilă...

Nu tremura cînd te arunci în scăldătoare –
viaţa ta nu-i deloc imprevizibilă
iar vindecarea poate să vină sau nu.

Plonjarea dintr-o lume în alta
e gestul cel mai puţin temerar.

Ţara ta

Frunze risipite toamna de vînt –
acest clişeu care nu iese de veacuri
din cîntecele de sub fereastră –
cuvintele tale scoase din dicţionare;
din cînd în cînd vine uitarea Sa discretă
şi deretică prin cărţile vechi,
presară cenuşa cariilor
în filele lor.

Îţi vorbesc despre ţara mea
ca şi cum ar fi a ta!

Te-am văzut, desfrînată a soarelui,
evaporîndu-te din boabele de rouă,
ca ele să nu-l mai încînte pe violator,
desfăcîndu-te din mireasma florilor de cireş
cînd lupul se lansează în urmărirea mielului,
ridicîndu-te mai sus de limpezimea aerului,
fericită cu libertatea inimii tale.

Şi eu tot încerc să te cuprind
într-o poezie
şi să te ţin captivă
lîngă umărul meu îndrăgostit.

Şi asta undeva
departe pe puntea
încropită din iluziile mele.
De-aş înceta să visez,
te-ai prăbuşi.

Dimineaţă fără întrebări

Îmi închipui cît e de greu.
chiar Domnul Cel Atotputernic fiind,
ca, dimineaţa,
după o noapte petrecută în barul de fiţe,
după o noapte de stat în tipografiile băncilor,
după somnul ce te scoate din grijile lumii,
să-i sufli fiecăruia cîte un grăunte de simţire în inimă,
să-i pui iarăşi fior în sîngele spălat de stele,
să-i faci degetele iarăşi tactile,
şi niciodată să nu-ntrebi, pe niciunul,
cum de-şi pierde atît de repede sufletul...

Rîdem

Trezim eroii
să ne admire
amprentele lăsate
pe armele lor, la muzeu.

Şi rîdem
în faţa cortinei
când după ea
se aud rîsete.

Iar pămîntul
- limbă un gura Domnului –
ne tot vorbeşte şi ne înghite.

Bem bere

Trecem
pe sub copaci imaginari
ce scutură
pe umerii noştri
zăpezi.

Şi ne oprim
la fîntîna îndrăgostiţilor
să vorbim
despre dragoste.

Iar cînd automobilul mirilor
opreşte
în faţa catedralei
ne retragem
să deschidem sticle de bere
în casa lui Petrarca
lăsată în paragină.