Români, să ne salvăm sănătatea salvând şi Institutul Cantacuzino!

Zilele trecute, mai reci decât temperatura obişnuită la această dată calendaristică mi-a îndreptat paşii spre Piaţa Decebal, acolo unde legume, fructe şi alte produse sunt la îndemâna oricărui bistriţean. În ziua cu pricina o surpriză deosebită, un covor uriaş, un covor extraordinar de frumos, ţesut din flori de toate culorile, flori pregătite pentru Ziua LUMINAŢIEI de la 1 noiembrie.
Indiferent cine este „ctitorul” acestui moment ce se constituie într-o uriaşă ocazie de pomenire a celor trecuţi la cele veşnice, moment în care verşi o lacrimă de neuitare pentru cei ce i-ai iubit, i-ai preţuit şi care, dacă ţi-au fost părinţi, rude ori prieteni ţi-au dirijat paşii spre împlinirile actuale.
Doamne, ce repede trece viaţa şi cum vremea îţi este prea scurtă pentru a le aduce laude meritate celor ce ne-au fost mai mult decât aproape, pe care i-am iubit.
De la unii dintre ei am învăţat clar că nicio ţară nu poate avea viitor fără sănătate şi educaţie.
Revin la ziua cu pricina pentru că în jurul splendidelor covoare cu flori discuţia s-a legat repede şi cei câţiva prieteni participanţi la „conclav” mi-au permis să transpun în ziar ideile vehiculate atunci, idei care mie mi s-au părut deosebit de interesante, mai ales că ele, ideile, erau tangente şi sunt tangente la lucruri majore cu care ne confruntăm toţi, indiferent de vârstă. Şi, e sigur, că fără sănătate nimic nu e.
Trebuie, înainte de toate să acceptăm că despre sănătate discutăm toţi, cel mai adesea cuvântul în sine a devenit salut, este urare, este dorinţă, este parte a oricărei urări la zi aniversară.
Cei câţiva preopinenţi au făcut repede trecerea la starea sănătăţii aici, în ţara noastră, unde s-au închis spitale, au fost puse pe chituci cercetarea în general şi, în special, cea cu referire la sănătate, casele de sănătate au fost jefuite practic de cei puşi să le administreze, iar producţia de medicamente a fost trasă mai mult decât pe linie moartă. A fost chinuită şi ucisă.
Persoanele vârstnice, pensionarii sunt consideraţi asistaţi, uitându-se că mulţi dintre ei au robotit mai mult de patruzeci de ani pentru a crea politicienilor de azi, a unora dintre ei, mă rog, front de furt şi de îmbogăţire.
Cu cei mai buni doctori îndemnaţi să ia drumul pribegiei, cu medicamente scumpe şi asistenţa medicală un surogat impus de condiţii, nu poţi aştepta toamna pentru a te imuniza pentru că un institut de notorietate mondială cum este Institutul Cantacuzino este la un prag de colaps. Celebrul Institut Cantacuzino, unde se fabricau Polidinul, Canastimul, vaccinurile pentru copii, dar şi antigripalul este pe cale să se închidă şi abia atunci vom fi la mâna firmelor străine care vor şti să scoată profit maxim de la o ţară şi nişte conducători mai mult decât delăsători şi puşi doar pe propria căpătuială.
În 1961, Institutul Cantacuzino fabrica 174 de produse biologice, seruri şi vaccinuri inclusiv, aşa cum aminteam mai sus, celebrul Polidin.
În ultimii ani, rând pe rând, vaccinurile de la Cantacuzino au dispărut: cel de febră tifoidă, cel de dizenterie, cel de poliomelită, ajungându-se rapid la performanţa să nu se mai fabrice şi atunci nouă, vârstnicilor, ba şi copiilor, ori tinerilor nu ne mai rămâne decât şansa covoarelor de flori într-un tăpşan de verdeaţă. Polidinul a fost şi este considerat un ser miraculos, un ser imuno-stimulator, a fost oprită crearea lui, aşa cum a fost oprită şi producţia vaccinului antituberculozei. Am dat bani foarte grei pentru a putea vaccina bebeluşii cu vaccinul antituberculos, celebrul BCC, la noi sistat din producţie, pentru că nu sunt, ziceau cu neruşinare, nu sunt bani.
Păi, cam aşa ne-am scăpat de cele 288 de nave ce alcătuiau flota comercială a României, a patra ca şi capacitate din lume, iar povestea celor 19 petroliere „dăruite” practic de marii şmecheri români puteau fi „externalizate” mai înţelept, dar tot aşa am „donat” petrolul ori vrem să ne scăpăm de cupru, de aur, de toate bogăţiile noastre pentru că minţim senini: nu sunt bani. Ba au fost bani, dar au fost palmaţi aşa că-i firească zicerea: „nu sunt cu canastim”, produs farmaceutic născut dintr-o poveste de iubire, greu de produs, dar cu efecte miraculoase se pare că domnul Traian Băsescu se imuniza destul de frecvent. Mă rog, cine poate oase roade, cine nu nici carne moale, iar vârstnicilor le rămâne variante de a traversa strada pe roşu, pentru că pentru ei nu prea avem… bani.
Mai avem încă vie faima Institutului Cantacuzino, numai că personalul pleacă deoarece mulţi din cei ce pretind că ne conduc nu ştiu să aprecieze şi să păstreze uriaşele valori interne.
Vaccinurile româneşti, mai mult decât performante au dispărut, iar acum le importăm şi ele, vaccinurile, vin numai atunci când ţara producătoare şi-a asigurat necesarul.
Despre costuri şi calitate este bine să nu vorbim pentru că ştim şi noi destul de bine că gura bate adesea dosul. Dar ele vin, dacă vin, însă pe bani grei.
Dacă ne-ar păsa şi ar păsa, la nivelul factorilor de decizie, ce se întâmplă cu acest popor, pentru că sunt vizaţi şi bebeluşii şi tinerii şi vârstnicii, ar trebui identificate urgent acele măsuri şi soluţii care să repună pe picioare Institutul Cantacuzino şi toate unităţile destinate producţiei de medicamente, iar acest lucru este o investiţie uriaşă, benefică şi mai ales în folosul poporului român, a ţării. Dar nu numai.
Se pare că pe unii dintre politicienii noştri îi interesează puterea şi ciolanul pentru că altfel nu am asista la „privatizarea” vămilor, a CFR-ului, ori la punerea pe chituci a irigaţiilor din agricultură, iar senini şi indolenţi îi îmbogăţim până la suprasaturaţie pe alţii, care ne-au găsit de proşti.
Dacă de autostrăzi ori de tunuri de mare viteză nu avem nevoie, avem nevoie de covoare de flori pentru a ne mângâia că la momentul trecerii la cele veşnice, săraci şi bolnavi, ne vom mai putea alege doar culoarea ce o preferăm aşezată peste noi.
Dragi prieteni din Piaţa Decebal cred că subscrieţi la cele de mai sus. Pentru noi, totuşi, şi pentru voi toţi:
Adrian L. Mănarcă