ROMA, în trei ipostaze (1)

Adică: una exterioară, alta, de interior, a treia, lăuntrică. Și care alternează ori se interferează.
Am plecat spre „Cetatea eternă” dorind, cum le spuneam colegilor, să cobor în Italia mai jos de Veneția, unde am stat două zile cu câtva timp în urmă. Și apoi, eram contaminat de faimosul oier făgărășean, Gheorghe Cârțan, care a ajuns, pe jos, în opinci, la „Mama Roma” – cum o numea el, preluând sintagma „Leului de la Șișești” – Vasile Lucaciu, la sfârșit de secol al XIX-lea.
Grupul nostru – alcătuit din profesori și elevi de la Colegiul Național „Petru Rareș” Beclean – am luat avionul de la Cluj. În ce mă privește, îmi însoțeam călătoria sub imboldul unei parafraze: „Vedi Roma e poi murire!”
Naivă, inutilă asumare pentru acest demers, căci, la întoarcere, aveam impresia unui „deja – vu”, căci regăsisem imagini din filme, albume, lecturi, de la televizor. Dar aceasta confirma, pe de altă parte, ce spunea într-o carte de călătorie eminentul cărturar Mircea Malița: Vizitând locuri noi, te duci nu ca să afli că ele există, ci ca să-ți confirmi ceea ce știai, să vezi ceea ce ai acumulat despre ele din lecturi, dialog, albume etc.
Conducătorii grupului nostru – profesorii Delia Năstase (geografie) și Constantin Marian (educație fizică și sport) -, trăiau un altfel de „deja – vu”, căci mai fuseseră la Roma. Ce să mai zic de ghidul nostru (de la agenția clujeană de turism „Cora Travel”), răbdătoarea și persuasiva doamnă profesoară Simona Bel, cunoscătoare a celebrului oraș ca-n palmă, însă nu mă îndoiesc că ori de câte ori ar fi să-l străbată, când e vorba de frumuseți, ea are un „deja – vu” devenit un fel de evantai al percepției cu nervuri mereu noi, proaspete.
Comportamentul, impresiile în rândul… majorității, adică al școlarilor, nu putea fi decât diferit decât al adulților (să-i includ aici și pe liceenii din clasele mari). Gimnaziștii (opt fiind din clasa a V-a!), nu erau „îngreunați” de cultură și istorie; erau lejeri, dezinvolți în starea de percepție a atâtor preajme noi, clădiri, palate, monumente, lucrări de artă. Între covrigul dintre degete și o capodoperă de Michelangelo, în fața căreia se oprea pruncul, nu se isca o stare de copleșitoare emoție. Celebra Fântână din Piața Spaniolă putea fi privită și așezat pe o treaptă de piatră și zdrobind între măsele castane prăjite. Un băiat a cerut să știe să rostească italienește „Io sono romeno”. O fetiță (de-a V-a), întrebată ce i-ai plăcut mult la Roma, a răspuns: „O, atâtea fotografii am făcut!” M-a amuzat momentul când de pe pista aeroportului clujean avionul a decolat: A fost între ei mai întâi o neașteptată înfiorare, căci nu mai trăiseră un astfel de moment, apoi un chițcăit de satisfacție. Iar pe aeroportul Ciampino, la aterizare, au aplaudat, spre satisfacția personalului de navigație. Și a noastră – doar, nu? aveam cu noi copii educați.
Autocarul, angajat să ne preia pentru a ne duce la hotel, a avut o copioasă întârziere (ce?! italienii n-au voie să fie și ei, din când în când, români?), apoi, preveniți că drumul spre oraș va dura o jumătate de oră, în realitate s-a întins la până peste o oră. Am străbătut spații de un urbanism banal. Dacă n-ar fi fost chiparoșii, a căror coroană se lățește protejând umbra, pinii și siluetele înalte de tuia de printre clădiri, ai fi putut să te întrebi care dintre orașele din propria-ți țară le străbați; peisaj tern, ca de mahalaua oricărei metropole.
Au urmat bulevarde înguste, cu fâșii strâmte de acces, fiindcă sunt sufocate de sardelele de mașini întinse pentru parcare; până și spațiile din mijloc, cândva, pesemne, cu gazon, sunt și ele acoperite de automobile. Iar la semafoare, așteptând verdele, aveai timp să citești o nuvelă de Liviu Rebreanu.
Noroc cu muzica din autocar și microfonul „ghidușei” Simona. Desigur că decorul, spre zona centrală a orașului a început să capete vioiciune, varietate și să stârnească interes.
Hotel „Madison”, a fost ales pentru cazarea noastră; trei stele, pe dinafară, dar în interior echivalează cu patru de la noi (mai puțin culoarele, strâmte și de un slalom aiuritor).
Pentru mine, denumirea hotelului a fost și un prilej de evocare. În anii 60 era în vogă, în rândul tineretului, al studențimii, madisonul; un dans vioi, săltăreț, cu grupuri de dansatori așezați pe rânduri , iar mișcările se executau simultan, cu bătăi ale palmelor, după care se schimba sensul de mișcare. Era o plăcere să-ți armonizezi ritmul cu cel din stânga și din dreapta ta. Făceam furori la balurile organizate în comune, de se minunau băbuțele venite să însoțească nepoatele și să le ocrotească de… curiozități epidermice ale băieților înfierbântați.
Vizavi de hotel, se desfășoară (nu găsesc că e impropriu acest verb) superba gară Termini (numită așa de la niște antice terme) și mall-ul imens, în prelungirea ei, un spațiu într-adevăr ultramodern al Romei, unde, dincolo de designul verticalelor și orizontalelor, se găsește orice (mai puțin tractoare și, să zicem… asini). Încât, pardon! ce coloana lui cutare, ce bazilica din secolul IV!... Întrebând-o pe Daria de unde are atâția euroi pentru atâtea cumpărături, mi-a răspuns senin, dezinvolt: „De la bunici.”