Proză de MAGDA URSACHE

S-a născut la 20 decembrie 1943, București. Este absolventă a Facultății de Filologie a Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, cu diplomă de merit (1967). Membru al Uniunii Scriitorilor din România,  membru în Colectivul director al revistelor "Pro Saeculum", "Spiritul critic" și "Conta".A fost redactor al revistei "Cronica", Asistent la Catedra de Limba română a Universității "Al. Ioan Cuza" din Iași. Debut în revista "Cronica" (1968), cu o recenzie la volumul "Rod" de Cezar Ivănescu. Debut editorial cu volumul "A patra dimensiune" (eseuri despre poezia contemporană), Editura Junimea, Iași, 1973. A publicat peste 20 de cărți: romane, ediții critice, antologii, eseuri, publicistică etc. Colaborează la cele mai importante reviste de cultură din țară,  fiind învrednicită cu vreo 15  premii literare și distincții de interes național.

"Magda Ursache, în toate cărțile sale, încă de la debut, propune un lucru provocator: restaurarea memoriei. Și nu o memorie lacunară, nu o memorie care să se piardă în hățișurile afectelor, ci una care are drept suport luciditatea și dreapta cumpănire.

Magda Ursache își iubește patria cioranian: cu ciudă.

În toate textele semnate și trăite de Magda Ursache apare scrutător, cercetător, critic, spiritul profesorului Petru Ursache care nu lasă loc concesiilor.

Magda Ursache este unul din rarii polemiști de la noi care se înflăcătează la argumrntele preopinentului, ar fi în stare să-i furnizeze ea noi argumente (culturale, evident) celui din față, pentru frumusețea polemicii."

                                                                                       Adrian ALUI GHEORGHE

Un august rece

                                                          „Întotdeauna am reușit

                                                           să-mi reprezint exact întâmplările

                                                           din universul livresc: personaje, locuri și fapte

                                                           însă cu nici un chip nu pot ști

                                                           cu mine mîine ce va mai fi!”

                                                                    Remus-Valeriu Giorgioni,

                                                                                         Scandal în Colonia de Scribi

Nu se mai termină acest august. Măcar mă aflu în cafeneaua-librărie.Găsesc aici liniște și un pic de împăcare. Din cele mai disperate zile tot cărțile m-au scos. Am citit, citesc, voi citi...Am scris, scriu, voi scrie...Viață de cărțar.

Îmi place să stau aici, mă simt cumva protejată de rafturile pline. Nu prea ies din casă. Străzile pe care mi le povestea Petru sunt primejdioase. Dor prea tare, traversarea lor de una singură doare prea tare.

Da, Bătrânu îmi povestea străzile așa cum erau ele, înainte ca eu să vin la Iași, în ‘62. Strada Lăpușneanu, de când mă documentam pentru romanul Rău de România, o știu pe de rost: pe stânga, cum se merge spre Piața Unirii, cu prăvălia lui NatanTanențup, cu frizeria Vogt, cu berăria Bragadiru, devenită localul tipografiei „Dacia” și sediul temporar al „Vieții Românești”, până a ars. Tot pe Lăpușneanu era „Academia liberă”, la Samoilă, unde beau „suc de vie” sonetistul Codreanu, pictorul Jenică Cosmovici, poetul Tilică Philippide, Tonitza și Păstorel, care le recita sute de versuri pe oră.

Acum, străzile Iașului mi se par obosite, oropsite, zidurile cariate de rourusca tristă...Sunt ca un pește scos la mal. Broaștele țestoase din grădina Corso nu mai sunt, nici pisicile de la restaurantul grecesc, nici arhivăresele, cele două cățelușe de la Arhivele Statului. Pe câinele Obama l-au luat hingherii. Sora lui a rămas singură.

Petru n-a avut putere să se despartă de Iași. Cu atât mai puțin de România. „N-aș mai fi eu dacă aș pleca de aici.” După ce m-au scos din Institutul „A. Philippide”, sub pretextul „reducere de activitate”, mă gândeam la evadare afară. Mă visam la "Voice of America", la o revistă a exilului net anticomunistă, la...la...la...Puteam colabora la BBC, măcar la Radio Solidarnosc din Paris. N-am putut să-i fac asta, să-l conving să părăsim România. „Până și vinul e diferit în funcție de loc. Are rădăcini în pământul lui, dar omul?” Există o suferință patriotică și Bătrânu a simțit-o din plin. În ce mă privea, aveam și eu multe îndoieli și puține certitudini că m-aș putea rupe de  spațiul de acasă.

Librăria e destul de populată, cum se întâmplă în jur de ora patru. Sunt la măsuțe bunii cititori, în ultima vreme păsări rare, mai rare decât bunii scriitori. Efortul de a citi e din ce în ce mai disprețuit. Recunosc, îi încurajez pe cei captivați de stil. Am „superstiția stilului”, cum îi spune Borges, caut tehnicisme, mă feresc de scribii cu frază săracă, neglijentă, stângace, care apelează la adjective banale, plate. În vechea dispută : Ce-i important? Temă sau stil?, opțiunea mea e și temă, și stil. Însă îmi amintesc de sublinierea lui Petru din Arthur Schopenhauer (vol.II, cap. "Scriitori și stil"), "Parerga și Paralipomena": „Numai cel ce scrie de dragul subiectului scrie ceva care să merite osteneală.”

Non-ficționalul trebuie să bată  ficționalul, spune parte a criticii avizate, sigură că realitatea bate literatura. Eu cred că, dacă ai reușit să birui lumea reală prin personaje care n-au carte de identitate, dar trăiesc, atunci ai câștigat. Ai sporit lumea, ca Breban, ca Preda, ca DRP, ca Buzura, ca Radu Mareș, ca Gheorghe Crăciun  cu Leontina lui din "Pupa Russa"...

Domnul cu sacou maro, de catifea reiată, cu cotiere n-are chef de „încâlcituri verbale”. Nu l-ar deschide pe Raymond Queneau cu Exerciții de stil: o poveste unică, dar relatată în 99 de feluri. Urmărește proză narativă de forță și rămâne la Balzac. Domnișoara cu unghii albastre caută „ceva cu călătorii” pentru că vrea să-și publice  jurnalul călătoriilor proprii. I-aș spune că Jules Verne n-a fost în Carpați, nici Whitman în California.Noi, eu și Petru, călătoream cu scris/cititul. Beam o cafea pe trotuar, la Ad-Hoc, bistroul din Lăpușneanu, și eram la Paris.

La patru fix intră prozatorul vârstnic, cel poreclit de mine „Optzecistul” pentru că bate 85 de ani.Vorbește foarte încet. Parcă ar foșni ca hârtiile pe care mi le pune în mână.Trudește pe frază și nu se îndură să publice. E total nepublicat, prin voia sa. Omul ăsta e opusul unui grafoman. Își lasă textul la dospit ca pe un aluat.

-  Aveți noroc de vârsta târzie, i-am spus. Shelly nu avea nici 30 când a murit.Kafka -34, Byron-36, Rimbaud și Trakl -37, Apollinaire -38... Să vă mai spun ceva: bătrânețea n-a fost un dezavantaj pentru Bătrânu meu. Scria din ce în ce mai bine. N-am mai adăugat ce obișnuia să-mi repete Petru: „Scrisul presupune suferință și renunțare la sine. E definiția chenozei, Magda.” Când am acceptat o slujbă la un ziar, care mi-a adus numai pierdere de timp și enervare, mă avertizase: „Trebuie să știi să refuzi. Numirea asta e o ispită.” Bătrânu n-a avut niciodată o idee, un plan de îmbogățire. Niciodată. A avut, cum  i-a spus tatăl lui Steinhardt fiului, „zile grele, dar nopți liniștite”.

-  Literatura nu-i nici a bătrânilor, nici a tinerilor, e teribil de independentă, reiau eu dialogul. Îl admir pe C.D. Zeletin și regret enorm că i s-a luat „darul anilor”, la 82. În De senectute scrie și-l citez din memorie: „Deci, împlinirea unei vârste, 80 să zicem, e mai mult un simbol: e cu putință să-i fi împlinit încă la 70, ori să-i împlinești la 90...”Așa că sintagma literatură tânără poate căpăta alt înțeles.

 „Optzecistul” din fața mea scrie un jurnal, completat de eseu.Teme dificile, grave: iubire, vină, singurătate, deznădejde... Azi, mi se pare foarte slăbit. Ca o bomboană suptă. Comparația asta mi-a venit în minte pentru că mereu îmi aduce-n dar bomboane, deși îi tot spun că nu agreez dulciurile. A fost medic, așa cum a fost și Zeletin? Nu l-am întrebat. Îmi vorbește de doza de endorfine din cutia cu trufe belgiene. Fericire? Creierul fericit produce endorfine? Nu și al meu. De ce s-o fi sinucis Ilarie Voronca exact când scria "Mic manual de fericire perfectă?"

Aș vrea să-i șterg îndoielile, să-și scoată cartea la lumină, dar îl încurajez cu jumătate de gură pentru că, pe termen scurt, are șanse minime de reușită. Ecouri favorabile nu vor fi. Proza lui nu va avea succes nici de critică, nici de cititori. Merge contra curentului. Proiectul lui estetic n-o să intre acum în atenția criticilor.Va fi considerat caduc. Dar cine știe? Jeny Acterian nu s-a impus cu o singură carte, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit,publicată postum de fratele ei, Arșavir Acterian, în 2007? Jeny voia să-l arunce pefoc.

„Optzecistul” mizează pe statutul cultural al cărții. Cultură? In-cultura prinde la public. Subliteratura lui Pavel Coruț a fost cea mai vândută. În tiraj de cinci milioane exemplare. Se vinde bine și sexualitatea extravagantă, în termeni argotici. Doar n-o să ne cenzurăm instinctele ca pe vremea lui Ceaușescu! În Ecluza lui Radu Mareș am citit că erau cenzurate și testicolele calului voievodului, dintr-o statuie.

Postsocialist, s-a dat drumul la „masturbări verbale”, îngrozind cititorii mai așezați. Nobelizabilul Cărtărescu spunea că are în scăfârlie un uter. Doar și bărbații nasc, de ce nu le-ar făta mintea?

Sedus de alcoolul tare al libertății de expresie, un poet bun de altfel, impus „scandalos ” cu Te voi iubi pân’ la sfârșitul patului, a dat consumului un vers considerat genial de un exeget pe care nu-l mai numesc: „Cartea /Fute/ Moartea”. Exegetul cu pricina, prea vizibil pe nemerit și prea neinhibat, l-a descoperit în "Poem de scris pe zid", din volumul lui Daniel Bănulescu, "Ce bine e să fii", apărut la Cartea Românească. Poetul n-o fi găsit un sinonim verbal? De pildă, Cartea/răstoarnă/ Moartea, deși sună tot prost. Șocul lingvistic nu durează mult, trece, iar estetica urâtului e totuși o estetică. Or, cele trei cuvinte de ținut minte nu-s deloc un exemplu frumos de urât.

 În pauză de etică și de estetică, mai ales doamnele scriitorese pun accent pe trup și pe secrețiile lui. Sexul cu animale e în trend. Sau (și mai bine) transformă-te într-o scroafă, ca Marie Darrieussecq. Ruxandra Cesereanu o spune net: „voiam să-mi negociez marfa, iar marfa era sexul.” Baetica propune sex în mall, pe raftul de pâine. Altă doamnă își controlează chiloții pe 300 de pagini, să constate dacă e însărcinată sau nu. Investigație psihologică? Ba investigarea chiloților. Mit? Mitul sexualității. Găsești un titlu pornind de la verbul a băga și ai parte de premiu literar. Modă comodă. Doamne relaxate, nude, fără tabu-uri fac ce le vine, scriu ce le vine. Obsedate de pu și pi, le repetă impertinent și neobosit.Limbajul e deschis la toți nasturii și fermoarele. Cărți scrise în grabă și citite tot în grabă, numai că argoul, o, peste zece ani e altul. Pe doamnele astea le-aș dori mai puțin indecente, mai puțin licențioase, mai puțin porcoase.

 Dacă vrei să ai succes, relochează-te, m-a sfătuit cineva. Nu mă relochez, rămân în nișa mea. Eu consider proză ce scrie Ana Blandiana, Ioana Pîrvulescu, Viorica Răduță, Aura Christi, Daniela Zeca Buzura, Doina Ruști, Carmelia Leonte, Florina Ilis...

Ne distanțăm de stilistica rafinată.Cineva spunea că-i rușinos să scrii elaborat. Textualism nu, neo-naturalism da, cât încape. O fi însemnând asta că am intrat în rând cu lumea (europeană)? Nu-mi place deloc vocabula "consumator" pentru cititor, nici ofertant pentru scriitor. Să lăsăm cuvintele astea chefilor care umplu ecranele.Oricum, e mai rentabil să fii chef decât prozator.

„Optzecistul” mai are ceva să-mi spună :

-  Am citit "Ars Expectandi". Îmi place faptul că sunteți parte a lumii pe care ați imaginat-o. Presupun că personajele Caterina și Onur există în realitate.

I-am zâmbit. Un zâmbet cam mic. Știu de ce, dar nu vă zic, dragii mei cititori. Ca să nu vă enervez cu personajul în personaj. Vă amintesc doar ce spunea Camil Petrescu: îți trebuie imaginație ca să vezi lumea reală.

                                                                  *

E ora închiderii librăriei-cafenea. Urmează singurătatea mea rea, goală, pe care o umplu cu flacăra lumânării. Parcă vrea să-mi spună ceva, în zbaterea ei, flacăra. Serile sunt mai greu de trecut decât după-amiezile când pândesc momentul apusului și razele soarelui cad pe chipul lui Petru, de pe peretele din fața mesei de scris. Emană lumină lină, pur și simplu, din ochii lui albaștri. E dus pe steaua lui, pe asteroidul Micului Prinț B612, de unde asistă la 1140 de apusuri de soare, în 24 de ore? Învățasem amândoi, din drag de celălalt, povestea lui Saint-Ex, în franceză. O spuneam împreună: când se oprea unul, continua celălalt. Eram foarte tineri atunci, moartea dulce, subită părea că rezolvă orice, tot.Trebuie să cred că Petrucu e prezent, cum ar scrie (și scrie) Paula Romanescu, în „tainica lumină din cerul gândului”. Mă rog acum ca Bătrânu să fie lumină din lumină.

De durere mă apăr cu un top de hârtie.

Nu-mi place să aud „bietul Petru”, dar, în latina târzie, beatus înseamnă fericit; zeii, credeau grecii și romanii, nu îngăduiau fericire pe pământ, ci după moarte și atunci fericirea era absolută. Trebuie să-mi spun că biet înseamnă numai și numai beatus.

Ah, augustul ăsta, din care mai sunt cinci zile lungi, de nouă ani încoace nu mai este august. E toamnă timpurie, cu frunzele înroșite de sânge.

                                                                   (fragment din romanul "Ars Expectandi", vol.II )