Bistriţeni, în revista Pro Saeculum!

Dan Popescu

Am avut bucuria să mi se publice, pe aproape două pagini mari, cronica „Iubirea nesfârşită a Anei Podaru”, în ultimul număr al prestigioasei reviste de cultură, literatură şi artă, „Pro Saeculum”, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, anul XVIII, nr. 1-2, 133-134, 15 ianuarie-1 martie 2019. Publicaţia are un colegiu director de primă mână, Ioan Adam, Niculae Gheran, Irina Petraş, acad. Dumitru Radu Popescu, acad. Ioan-Aurel Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Magda Ursache. Director executiv Nina Deşliu, redactor-şef Rodica Lăzărescu. În acest număr al revistei întâlnim cronici semnate de Eugen Simion, D. R. Popescu, Niculae Gheran, Irina Petraş, Magda Ursache, Vladimir Găitan, Horia Bădescu, Ion Bălu, Vartan Arachelian, bistriţenii Menuţ Maximinian, cu un grup de poezii şi Andrei Moldovan cu „Opriţi dricul! Mortul vrea să bea un ci-co.” şi alţii.
Am scris o cronică despre poeta Ana Podaru, doamnă care traversează clipe foarte grele, fiind în luptă aprigă cu un cancer care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va fi copleşit de iubirea ei şi a noastră, cei care ne rugăm pentru dânsa. Îmi permit să vă prezint câteva rânduri din această cronică.
Chipul Anei Podaru este îmbrăcat într-o frumuseţe deosebită. Dânsa ştie să cuprindă în palmele sale fierbinţi şi reci şoapta întunericului, câteodată este pribeagă în inima sa, însă ştie că iubirea sa este un început de baladă. Are o lacrimă în privirea care cheamă depărtările, şopteşte fără cuvinte uneori şi-şi odihneşte gândurile într-o picătură de rouă prinsă-n frunza unui tei. Ana, poetă a cerului tainic în tăcerea lui, nu mai are obligaţii, poate singura obligaţie este acea ignoranţă asumată în privinţa tehnicii versurilor sale, tehnică ce nu se adăposteşte sub nici un fel de reguli, este o libertate deosebită asupra arhitecturii structurale a textului poetic, dânsa nu doreşte şi nu trimite un mesaj pentru captarea atenţiei, ci trimite semnalul pentru aducerea unor inimi în inima sa. În fiecare zi, pentru Ana începe o nouă poveste, în fiecare zi „cad îngeri din icoane”, cum aşa de frumos este titlul unui volum de versuri al său. „Eu mai rămân de-mi dai măcar un ceas”, este implorarea poetei, plină de mirajul „secundei de iubire”, făcute Divinităţii! „O zi în plus, mai dă-mi măcar o zi”, versurile sunt o răscolitoare chemare a vieţii, a iubirii, a Divinităţii! Aşa de tandru şi patetic priveşte dragostea poeta, încât, până la urmă, transformă totul în universul redus la două stele! Trebuie să plouă cu îngeri….
Poezia, pentru Ana Podaru, este un mod de supravieţuire. Există un sistem de metafore la Ana, de aceea avem un transfer de sens de la o realitate la alta, întemeiat pe o analogie. Metafora personifică, sensibilizează, contopeşte impresii senzoriale diferite. Vorbirea poetică nu mai reprezintă un efort, ci este un act natural, mărturie a personalităţii sale. Iubire, suferinţă, descurajare, mântuire, toate acestea o duc pe Ana spre un salt ontologic care o plasează în zona adevăratei libertăţi a vieţii sale zbuciumate.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]