Printre fermierii aristocraţi din Floreşti

          Pe la începutul secolului trecut, dacă unii dintre românii ardeleni plecau în America (drumul pe mare dura circa două luni), alţii rămâneau acasă şi se angajau lucrători la saşi. Aşa au făcut şi mulţi dintre ţăranii din Floreşti, erau „angajaţi” la comunitatea saşilor din Tărpiu şi Dumitra şi se ocupau în special de cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Au învăţat toate secretele legumiculturii. Întorşi acasă, la Floreşti, ne povesteşte domnul Damian, de 90 de ani, ce şi-au zis? Păi, noi nu putem face ca şi ei? La Floreşti cultivarea legumelor a fost şi este o ocupaţie care s-a născut muncind. Terenul fertil îi chema pe săteni la muncă. Iar tradiţia te obligă. Ei, floreştenii, au un fel aparte de a discuta cu pământul. Un secret al lor bine încuiat. Nu sunt prea vorbăreţi, dar sunt harnici şi de cele mai multe ori vorbesc lucrând. În urmă cu mai mulţi ani, mai rar şi astăzi, puteai zări ţărani vânzând ridichi ori ceapă verde. Urmau în piaţă un fel de ritual de-al locului. Îţi făceau legătura de ridichi pe loc, o legau cu o aţă specială şi te îmbia cu o mare bucurie încât nu puteai refuza. Şi o făcea ţăranul din Floreşti cu fiecare cumpărător şi te conducea cu o privire prietenoasă care te făcea să revii.

          Astăzi, în satul Floreşti (comuna Nimigea) au rămas puţini dintre pionierii legumicultori. Mulţi au plecat, iar cei rămaşi continuă, totuşi, tradiţia. Am fost în sat, în urmă cu câteva zile. Cei de aici conduceau pe ultimul drum pe mama Silvia. La cei 92 de ani petrecuţi pe pământ, nu s-a dezlipit niciodată de uneltele legumicole. A iubit munca şi rugăciunea. Se ruga muncind şi muncea rugându-se. În grădina casei solarul a îmbătrânit. Roşiile însă s-au copt pentru a le avea de merinde, dincolo. Până în urmă cu câteva săptămâni se afla tot în grădina de legume pe care a iubit-o şi a lucrat-o în fiecare zi. Parcă a venit pe lume întovărăşită de rumenele legume şi a plecat dincolo tot însoţită de acestea.

          La Floreşti, a fi legumicultor e o stare de a fi şi de a trăi. Cât timp va mai dura aceasta?

          Vasile Ilişiu este un bărbat frumos, bine clădit, musculos, bronzat de soarele torid de august. Vorbeşte mai rar, dar vorbele le măsoară prin ceea ce face. În gospodăria edificată peste drum de Biserica Ortodoxă intri ca într-o cetate. Te întâmpină spaţii cu gust, aranjate, o vilă şi dependinţe cu multiple utilităţi. În spate e grădina, dedicată  bucuriei de a fi legumicultor. Solarii uriaşe, legume în diferite stadii de vegetaţie. Sistemul de irigat prin picurare funcţionează la comandă. Se recoltează roşii, vinete, rădăcinoase. Se pregăteşte marfa pentru piaţă. Parcă merge la export, zic şi eu, aşa, ca să mă aflu în vorbă. „Păi, domnule, pentru piaţa noastră din Bistriţa nu trebuie să avem marfă a I-a”, intervine domnul Vasile. Soţia, Gabriela, soacra acesteia şi alţi lucrători se întrec parcă. Legumele trebuie să ajungă rapid la consumatori. Calitatea nu trebuie în niciun fel neglijată. Răspunde la telefon, îşi notează cantităţi, destinaţii. „Relaţia producător-consumator trebuie să funcţioneze bine. Altfel, am pierde amândoi”, îmi spune acesta. Mă invită în câmp. O mare de solarii. Mulţi dintre floreşteni au accesat programul de roşii în solarii şi merge bine. Îmi notez alte nume de „aristocraţi” ai legumelor din Floreşti: Ioan Ilişiu şi Felicia, Iliş Petru şi Florin, Viorel Rebreanu, O. Someşan, Dumitru Damian, Ioan Rusu, Tiberiu Bindea, Sorin Bălăi, Ioan Mureşan, Ioan Măluţan, Fiecare cu afacerea lui şi cu povestea proprie. Stai de vorbă cu ei şi afli lucruri cu totul deosebite. Grigore Mureşan este pensionar în acte, dacă mă uit în buletin, îmi spune acesta. Legumicultura este parte din viaţa lui. Poate s-a născut chiar în grădina de legume, glumeşte acesta. Îşi produce singur răsadurile cu seminţe certificate şi tratate. În biblioteca personală, alături de cărţile ce i-au servit în anii de muncă, sunt şi cele de horticultură. Trebuie să fii mereu la curent cu noutăţile, zice interlocutorul meu. Plantează singur şi în jur de 800-900 răsaduri pe zi, după ce terenul este pregătit în prealabil. La întreţinere, tratamente, irigat, lucrează ca un adevărat specialist. Iar produsele destinate pieţei sunt foarte căutate. „Am ajuns şi prin Bucureşti cu ceapă de Floreşti. Noi, cei de aici, ne-am născut, repet, parcă în grădina din spatele casei, în grădiniţă, cum îi spunem noi”. La Floreşti, vreo 10-12 aristocraţi – fermieri continuă tradiţia. Greutăţi cu forţa de muncă există. Se mai găsesc însă în sat şi dintre acei care sunt dispuşi să lucreze, să câştige. Unii însă preferă să stea deoparte, la marginea satului, la umbră şi să aştepte ajutorul social. Deşi satul e bătrân, vreo 50 de case sunt pustii, iar iarba creşte până la geamuri, cei 12 fermieri nu se dau bătuţi. Nu vor ca o tradiţie de mai bine de un secol să dispară.

.

Comentarii

10/08/18 09:07
Dragos Iacob

Ardelenii au fost si sunt harnici, gospodari de elita ai pamintului. Dar oare in toate satele din judetul nostru sunt asemena oameni? Eu ma indoiesc.Trebuie gasite forme de organizare a agriculturii si investit in agricultua de structirile de guvernamint ale Romaniei.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]