Povestea prizonierului

Scriitoarea Oana Manolescu a adunat gândurile veteranului Tibor Ostermann în volumul „Veşnicul prizonier”, apărut la Editura Privirea a Asociaţiei Liga Albanezilor din România. Romanul tulburător surprinde povestea tragică din lagărele Uniunii Sovietice, în care au fost duşi etnicii germani din România după al doilea Război Mondial. Tibor este unul dintre cei care au avut norocul să supravieţuiască în lagărele de muncă forţată, povestea noastră conturându-se pe baza însemnărilor din caietele acestuia. Tibor provine dintr-o familie cu vechi tradiţii, bunicul Johann fiind administrator de moşie la Cermei pe la anul 1900. Johann, tatăl eroului din această carte, fiind recrutat pe fontul de Sud, în Italia, iar mai apoi administrator la moşia Tătărăşti. Povestea se învârte în jurul a trei copii Wilhelm, Tibor şi fiica Iţa. De altfel, sora, care era cel mai mare copil, era destul de aspră cu fraţii ei, pe care îi punea la învăţat pentru a nu-şi face de ruşine familia. Totul decurge foarte bine, inclusiv primele poveşti de dragoste din liceu, toate supervizate de controlul sever al tatălui până când fratele Wili va fi recrutat, găsindu-şi sfârşitul în teritoriul german. Apoi a venit momentul în care mamei îi sunt luaţi şi ceilalţi doi copii, care vor lua drumul lagărelor sovietice. O poveste în care actualul este combinat cu trecutul, în care Tibor se află, după ani buni, într-un cabinet medical, amintindu-şi clipele grele de încercare în care, copii fiind, călcau, sub ameninţarea armelor, teritoriul ucrainean. Ajung în lagărul minei Rutnik, unde psihicul este doborât de teroarea gândului că nu-i vor mai vedea niciodată pe cei dragi. Lucrează la minele de fier de la Krivoirog.

În tot acest timp, mulţi dintre colegii din lagăr îşi dau viaţa, iar cimitirul prizonierilor se înmulţeşte, deşi aceştia nu aveau la căpătâi nici măcar o cruce. Poveşti aşa cum probabil mulţi dintre noi nu au mai citit, toate reale, în care pentru o bucată de pâine deţinuţii erau în stare să muncească zile la rând. După o perioadă în care fraţii Tibor şi Iţa nu s-au văzut, sora începe să plângă în hohote, observând cât de slab este fratele ei, supus la muncă silnică. Urmează momentul în care un bilet schimbă viaţa prizonierilor, sora Iţa anunţându-l pe frate că ea va evada, însă, deşi acesta a încercat să-şi facă un plan în tăcere, împreună cu prietenii lui, până la urmă se va întoarce în lagăr.

Ne aflăm în anul 1945 şi, după câteva luni nemaiştiind nimic de sora lui, Tibor primeşte o scrisoare de dragoste în care află ce bine e să călătoreşti. Atunci a înţeles că o parte din familie s-a reîntregit. Urmează, după luni, o nouă tentativă de evadare, împreună cu Paul, fratele de lagăr, şi cu Willi. Încăpăţânându-se, aceştia ajung până la graniţa cu Moldova, însă până la urmă, prinşi fiind, intră din nou în lagăr. Suntem în anul 1947, când, din nou, se întâmplă tragedii în lagăr, o parte dintre deţinuţi primind sentinţa condamnării. Urmează iarna lui ’49, trecută cu greu de deţinuţii osteniţi, iar mai apoi, momentul în care, după liste, 100 de tineri au fost urcaţi în camioane şi duşi la uzina Kaganovici. Interesant este faptul că aici fiecare primea câte un mic salariu, muncitorii considerându-se ca angajaţi, iar în momentul în care se citeşte ordinul de eliberare: „În numele comisariatului Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice… se dispune liberarea din unităţile de construcţii” tinerii sunt buimăciţi, nemaiştiind ce înseamnă acasă după atâta suferinţă. Tibor ajunge în România, pe la Sighetul Marmaţiei, iar de acolo, cu greu, la familie, mutată între timp la Braşov. Una dintre cele mai emoţionante relatări din carte este întâlnirea cu mama: „S-au rupt în amândoi stăvilarele ce zăgăzuiau ţipătul şi drumul sângelui spre inimă şi al lacrimilor amestecate prin brazdele obrajilor noştri supţi! Lacrimile îmbrăţişării cu mama”.

O poveste tulburătoare a doi părinţi cărora fiul Wilhelm le murise pe front, la 6 aprilie 1944, iar fiica Iţa şi fiul Tibor fuseseră deportaţi în URSS, la 11 ianuarie 1945. În finalul cărţii găsim drumul greu al readaptării, eroul nostru terminând Institutul de Siderurgie, iar mai apoi, împreună cu chimiste Leontina având o viaţă fericită, alături de fiica Anda. Cartea ne propune o străbatere a firului unei vieţi deosebite, în care erou este Tibor Ostermann, care a decedat la 28 februarie 2001, în Germania, unde după ’90 s-a stabilit împreună cu familia sa. Un document istoric despre vremuri pe care unii le-ar dori uitate.