Poezia, ca o pasăre marină

Titlul volumului „Ieudul fără ieşire” al scriitorului Ioan Es. Pop, apărut la Editura Charmides, ne duce cu gândul la trăinicia adâncă din Maramureşul istoric unde, de altfel, autorul îşi are rădăcinile. Obţinând, cu ani în urmă, premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, acest volum, reeditat de curând, surprinde prin modul în care viaţa banală poate fi subiect de poem. Primul ciclu „Olteţului 15, camera 305”, ne duce cu gândul la căsuţa în care scriitorul îşi trăieşte o parte din viaţă: „Nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti…/ Aici nu stau decât doar cei ca noi. Aici/ viaţa se bea şi moartea se uită”.

O poezie a existenţei în care se filozofează asupra a tot ceea ce pare banal, neştiindu-se ce rezervă viitorul. Fotografia de grup este bliţuită, surprinzând personaje bizare: „La mijloc, între noi, şade păianjenul cu cruce/ Mereu îngândurat, înfăşurat în giulgiul propriei mătăsi”, motiv al descoperirii simbolurilor în elementele primordiale. „Vine vineri şi de vineri până luni/ E ziua noaptea, ziua noastră liberă”, adică în momentele de veselie timpul ia alte întorsături, iar când nefirescul păcat pune stăpânire asupra tinereţii, un bătrân este angajat şi „se roagă pentru noi zi şi noapte, o să/ fim precis iertaţi/ puteam bea în continuare”. Adică, totul este permis în lumea tinereţii, până şi pasărea venită la fereastră, cerând 50 lei pentru a cumpăra rachiu.. În toată această basculadă a sentimentelor „numai că mâine iar e azi – dezamăgire/ mâine n-o să fie nicicând mâine”, astfel încât ne îndreptăm iar pentru a ne culege seva dătătoare de viaţă spre „Ieudul fără ieşire” care „Ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste/ uscături şi ape, nu-l prevesteşte nicio/ aură nu-l urmează nicio/ coadă de cometă”. Până şi compunerea unei eleve de clasa a V-a poate deveni poezie dacă este structurată pe canoanele existenţiale, iar sensurile pot deveni nesensuri, fereastra fiind zidită astfel încât viaţa rostuieşte alte căi. „Aveţi grijă ce spuneţi, tot ce spuneţi este în/ defavoarea voastră, aici este ieudul oriunde aţi/ fugi este ieudul”. Adică, locul unde lucrurile nu rămân rezolvate pe jumătate, unde uşile se deschid întru întâmpinarea sufletelor: „Batem în uşi să ne deschisă, să ne/ lase să ieşim, dar cei de acolo nu ne aud şi/ bat şi ei în uşi să-i deschidem să iasă/ şi când se deschide dăm tot peste noi”. Lumea trăieşte întru dorinţa descoperirii sentimentelor supreme întru căutarea adevărului, întru festinul care aduce la masă pe toţi cei care redescoperă tainele vieţii: „Cu surle şi trâmbiţi de piatră a fost/ şi nimeni care să vadă cum/ dintr-o gură ţâşneşte/ strălucitor ca Olimpul”. Când „dorinţa de a fi cu orice preţ/ neputinţa de a mă iubi şi/ ziua de ieri” pun stăpânire pe gând ne reîntoarcem la esenţele copilăriei „la masă sau în gesturile noastre de trezire”, redescoperind lumea în care reapare adevăratul amic „iar în câmp, biruitorul îl caută printre leşuri pe cel învins/ vino, îl roagă, e rândul tău acum să fii deasupra”. Pe râul în care de 4 generaţii curge „sânge întunecat” descoperim lumea dătătoare de viaţă, chemându-ne acasă întru descoperirea zilei în care tot câştigul nostru se acumulează în suflet.

O poezie cu un substrat arhaic, în haină postmodernă, în care ieudul este simbolul a tot ceea ce ai mai important pe pământ, rădăcinile.