Otilia Hedeşan: Miza etnologiei este să conservăm sistemul de credinţă, de înţelepciune, de judecată

         Rep.: - Otilia Hedeşan, un om care a reuşit, prin intermediul pasiunii care o uneşte, alături de alţi oameni minunaţi din ţară, să promoveze tot ceea ce reprezintă etnologia din România. Este preşedinta Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România. Cum aţi ajuns omul de astăzi şi, totodată, care au fost dedesubturile a tot ceea ce înseamnă această dragoste pentru folclor, pentru tradiţie, pentru acele obiecte de artă populară care nu fac altceva decât să ne ancoreze atât de puternic în trecutul nostru atât de minunat. Vă mulţumesc că aţi acceptat să ne vorbiţi din suflet despre această pasiunea a dumneavoastră care, iată, s-a concretizat într-o meserie.

         Otilia Hedeşan: - Vă mulţumesc pentru invitaţia care îmi permite să povestesc puţin despre lumea în care trăim, pentru că etnologia înseamnă descrierea poporului. Dar, între popor şi lume este o diferenţă şi o asemănare, în acelaşi timp. Dacă vorbesc despre acest domeniu, sigur, pe de o parte, trebuie să evoc un lung număr de înaintaşi. Este vorba despre profesorii pe care i-am avut la Universitatea de Vest din Timişoara de la care am învăţat dragostea pentru tradiţie, însă mai ales, aş vrea să evoc două femei. Eu le-am cunoscut bătrâne. Astăzi, niciuna nu mai este în această lume. Este vorba despre două femei dintr-un sat bucovinean, din satul Mălini, judeţul Suceava, primele persoane cu care, pe vremea când am fost studentă, am purtat primele discuţii cu privire la aceste tradiţii.  Mă gândesc şi acum la câtă răbdare trebuiau să aibă cu mine pentru că nu ştiam mare lucru despre ceea ce trebuia să aflu, cum mi-au repetat, rând pe rând, cuvintele pe care ele le-au socotit importante, cum am învăţat de la ele, în primul rând, respectul pentru cel venit. Eram o tânără ajunsă acolo din întâmplare iar ele şi-au făcut timp pentru mine, mi-au răspuns la întrebări, m-au condus spre ceea ce, din punctul lor de vedere, era important iar eu nu bănuiam.

         Rep: - Referitor la această întâlnire, studentă fiind, care erau obiectele pe care le aveaţi la îndemână, la vremea aceea, cu ajutorul cărora, de altfel, v-aţi putut aşeza pe hârtie ideile. Mă gândesc că pe vremea aceea nu era reportofon.

         Otilia Hedeşan: - Nicidecum. În vremea studenţiei mele aveam carnete, caiete şi pixuri, iar înregistrările le făceam, uneori, atunci când testam că interlocutorul nostru merită să fie reţinut în ceea ce spune cu magnetofoane. Magnetofoanele cu care eu am lucrat în studenţia mea erau Tesla, dacă aveam noroc. Tesla avea o dimensiunea de 40/40, respectiv, cel mai bun magnetofon era Maybach, care avea şi viteze mai variate de înregistrare însă era atât de greu încât, dacă nu ne hotăram două colege să mergem împreună la cineva preferam să consemnăm pe hârtie.

         Rep.: - Şi, totuşi, la vremea aceea probabil că nu v-aţi dat seama de aceste lipsuri, comparând cu ceea ce au studenţii de astăzi.

         Otilia Hedeşan: - Cu ceea ce avem la dispoziţie cu toţii astăzi, pentru că, mai târziu, au apărut acele reportofoane cu casetă, relativ uşor de mânuit, iar în prezent, aproape toată lumea are o independenţă aproape nelimitată de înregistrare prin device-urile pe care le avem cu toţii . Evident, un telefon nu este un aparat profesional de înregistrare sonoră, însă este un aparat cu care se poate înregistra timp îndelungat fără niciun fel de dificultate. Însă, ce era bine era faptul că, bazându-ne foarte mult timp pe consemnarea scrisă ne forţa să avem atenţia distribuită între ceea ce spunea povestitoarea noastră sau povestitorul nostru, pe de o parte, respectiv, ideea pe care o notam acolo. Sunt încă parte a unei generaţii care a învăţat la şcoală stenografia, adică acel sistem de consemnare codificată a informaţiilor – liniuţe, cerculeţe, jumătăţi de puncte. Adică, cumva, chiar dacă nu aveam anumite lucruri – nu pentru că unele din aceste lucruri nu se găseau în România, să fiu bine înţeleasă, ci pentru că nu se inventaseră încă – nu le simţeam lipsa.

         Rep.: - Da, nu le-aţi considerat lipsă pentru că nu ştiaţi cum evoluează lumea.

         Otilia Hedeşan: - Da, exact, pe de o parte, şi nu considerat acele lucruri ca fiind privative cumva  pentru că ştiam deja, din ceea ce învăţam la şcoală, că întreaga etnologie, etnografie, studii asupra etnografiei româneşti din secolul al XX-lea fuseseră marcate de o adevărată obsesie pentru utilizarea aparaturii de consemnare. Care a fost acea aparatură? Este vorba despre fonografele care consemnau pe cilindru informaţia, apoi este vorba despre aparate de fotografiat, apoi despre magnetofoane. O generaţie sau alta de cercetători a încercat, a trăit pe propria piele, în satele noastre, în culturile noastre tradiţionale, utilizarea acestor aparate. De exemplu, aveam la universitate câteva reportofoane, care tot magnetofoane erau de fapt, cu căşti, din Germania democrată, îngrozitor de grele, efectiv îţi rupeau umărul, însă care erau foarte compacte, aşezate într-un fel de suport care se putea ţine pe umăr. În momentul în care aveai un asemenea aparat, la care câteodată se putea ataşa un microfon, dintr-odată ţi se părea că eşti, că ai ajuns la o tehnologie...

         Rep,: - Ce v-a determinat să vă îndreptaţi paşii spre această universitate, spre această artă de a descoperi arta tradiţională?

         Otilia Hedeşan: - Eu am mers la Universitatea din Timişoara înscriindu-mă la specializarea de limbi clasice. Am vrut să fac traduceri din limbile clasice şi, cum spun câteodată, cam răsfăţându-mă, probabil că sunt marele eşec al specializării de limbi clasice, pentru că, la terminarea anului doi de facultate am fost pe teren, în această cercetare în Bucovina, de unde m-am întors - şi nu exagerez când spun acest lucru, ştiu, pare dramatic, dar aşa au stat lucrurile - cu sentimentul că nu mai pot trăi aşa cum trăisem înainte, că se întâmplă lucruri atât de interesante în jurul nostru, că oamenii obişnuiţi au experienţe atât de exemplare încât merită să-mi dedic întreaga energie, întreaga viaţă aflării şi prezentării acestor experienţe.

         Rep.: - Dumneavoastră, în copilărie, nu aţi intrat în contact cu astfel de oamenii, nu ştiu, cu părinţii, cu bunicii?

         Otilia Hedeşan: - Eu sunt originară dintr-un sat mare care astăzi este unul dintre oraşele din vestul României. Vin dintr-o familie de profesori, bunicii mei au fost meseriaşi şi nu am fost ferită de practicarea tradiţiilor. Însă, satul româno-maghiar în care locuiam era extrem de urbanizat. Tradiţiile erau extrem de puţine şi, mai cu seamă, superficiale, nu era profunzime. Sigur că se umbla cu colindatul, dar nu era vorba despre organizarea cetei, despre implicarea comunităţii, despre ceea ce am descoperit ulterior, ci doar despre nişte rituri minore pe care comunitatea continua să le practice mai degrabă în interiorul casei, familiei, gospodăriei, decât despre aceste lucruri spectaculoase, majore pe care le-am descoperit de-a lungul vieţii mai degrabă pe teren decât acasă.

         Rep.: - Care a fost biroul dumneavoastră? Către ce zonă a ţării v-aţi îndreptat atenţia în cercetările pe care le-aţi realizat?

         Otilia Hedeşan: - Am început în Bucovina. Am lucrat mult, aproape exclusiv în Banat. În schimb, imediat după anul 1990,  am început să lucrez în terenuri din străinătate. În 1992, am mers, prima dată, în Serbia, apoi în Bulgaria, am lucrat în Voivodina, în Croaţia, în comunitatea românească din Ungaria, am lucrat mulţi ani în Basarabia, în toate comunităţile româneşti din Ucraina. Deci, birourile mele sunt multiple, şi mai ales transfrontaliere. Sufletul meu este împărţit între două locuri. Primul în Slatina Bor, un sat situat la circa 120 km de Turnu Severin, satul în care am lucrat vreme de 20 de ani cu doi lăutari absolut exemplari, cunoscători ai unor texte lungi, foarte complicate, foarte dense de baladă. Amândoi au murit – Dumnezeu să-i odihnească -, însă a rămas soţia unuia dintre ei, o doamnă care este puţin mai în vârstă decât mine, care n-a făcut prea multă şcoală însă este una dintre cele mai bune prietene ale mele pentru că, în pofida faptului că trăim în lumi diferite, că uneori ne vedem rar, dar atunci când ajung acolo simt că experienţa de viaţă pe care ea o are este suficientă ca să-mi dea putere în ceea ce fac. Al doilea loc de suflet este un sat din Banatul sârbesc, Uzdin, este un sat în care am numeroşi cunoscuţi şi prieteni, unde am lucrat, de asemenea, mai bine de un deceniu, cu o povestitoare foarte talentată, doamna Mărioara Sârbu. Doamna Mărioara are acum 85 de ani şi, în urmă cu aproape un deceniu când eu mi-am pierdut părinţii, ea şi-a asumat să joace un rol de mamă simbolică inclusiv pentru mine. Ceea ce spun ştiu că este la limita acceptabilităţii din punctul de vedere al anumitor cercetări, mai ales al anumitor cercetători. Există oameni, în ştiinţa europeană, nu doar la noi, care, atunci când se referă la investigaţiile, la observaţiile pe care un etnolog le face pe un anumit teren, le denumesc anchete, iar în legătură cu oamenii cu care discută, folosesc cuvântul informatori, ca şi când cercetătorul rosteşte o întrebare iar dinspre cealaltă lume, cea observată, nu se întorc către noi decât observaţii. Eu nu cred în această perspectivă. Vorbesc despre terenuri, nu despre anchete, vorbesc despre cercetări, vorbesc despre oameni care mă influenţează într-o formă oarecare, aşa cum sunt absolut sigură că şi prezenţa mea în sate îi influenţează pe ei. M-am gândit adesea la faptul că trăind în oraş, într-un oraş mare, unde am o profesie care mă obligă să interacţionez în fiecare zi cu numeroase persoane străine, viaţa mea este foarte agitată, dramatică, cum este şi a altor oameni care trăiesc în oraşe, dar ajungi departe, într-un sat pe capătul văii sau într-un cârd de case în vârful muntelui, unde găseşti o casă, stai acolo, discuţi cu oamenii şi poate că nu te întorci vreme extrem de îndelungată. De fiecare dată mă gândesc că acei oameni o să-şi amintească de trecea mea pe acolo, că ea este un reper, un străin care vine, la un moment dat, care întreabă, îi descoase, e interesat de ceea ce ei spun. Eu am scris, împreună cu câteva colege ale mele, o carte care se bazează pe câteva interacţiuni cu mai multe femei din satele româneşti din Ungaria. Titlul acestei cărţi este „Doamnele au vreme”. A fost o mare discuţie cu editoarea care spunea că e un titlu prost şi că nu o să se citească o asemenea carte. Poate că titlul era prost, dar nu erau cuvintele noastre ci chiar eram, la un moment dat, în casa unei bătrâne, a cărei nepoată e etnograf şi lucrează la muzeul din Giula. Am început discuţia, doamna a început să ne povestească şi ea şi, colega noastră, etnografă de la Giula, a întrerupt-o şi i-a spus că ea a fost de foarte multe ori la ea şi nu i-a povestit acel lucru niciodată. I-a răspuns că de fiecare dată când merge la ea se grăbeşte, dar că eu am vreme, cu doamna are vreme. Era evident că eu veneam de departe şi că scopul era acela de a o asculta. După părerea mea, miza etnologiei este chiar aceasta şi, dacă fac această profesie socotesc că este o responsabilitate a mea să le creez oamenilor sentimentul că avem vreme. Aceste cercetări s-au aşezat mereu sub semnul urgenţei, repede-repede să mergem în sate, să facem fotografii, să consemnăm informaţii, să facem desene pentru că tradiţiile se duc. Dar, iată, că nu este adevărat. Această spaimă a început acum 200 de ani şi, har Domnului, eu port o cămaşă care a fost făcută în urmă cu câteva săptămâni. Încă suntem ancoraţi în această tradiţie.

         Rep.: - În schimb, ceea ce riscăm este să pierdem înţelepţii satului, bătrânii satului, aceia care cunosc cu adevărat această tradiţie şi ştim foarte bine că, de multe ori, transmiterea lei prin viu grai, din generaţie în generaţie, poate să piardă un pic din autentic, din farmec, din profunzimea acesteia.

         Otilia Hedeşan: - Adevărul este că bătrânii se duc, dar ei s-au dus dintotdeauna. Exact aşa cum unii bătrâni se duc, alţi oameni devin, la rândul lor, bătrâni. Această transmitere a informaţiilor nu a fost niciodată una impecabilă. Întotdeauna au fost lucruri care s-au uitat, întotdeauna au fost lucruri care au fost inventate. Alta cred că ar trebui să fie grija noastră, pentru că acum putem să ne îngrijorăm şi să găsim şi variante. Grija noastră ar trebui să fie aceea de a găsi suporturi pe care să prindem clipa, pe care să conservăm sistemul de credinţă, sistemul de multă înţelepciune, sistemul de multă judecată care, la un moment dat pleacă, chiar în momentul acesta, lumea prin care trecem, îl are. Pentru că, altfel, doar cramponându-ne sau doar întristându-ne că se duc bătrânii, că uităm informaţiile, nu vom rezolva faptul că noile generaţii trebuie să facă faţă altor provocări decât au fost obligaţi să răspundă generaţiile anterioare. Vedeţi ce neliniştită a fost lumea în anii de pandemie, ce neliniştită a fost lumea în ultimul an şi jumătate cu război la graniţe. Încet-încet, toate aceste lucruri au fost manageriate. Primejdia a fost ţinută în frâu chiar dacă situaţia a fost grea, dramatică, însă provocarea căreia lumea de astăzi trebuie să-i facă faţă este aceea a echilibrului, cum să ştii să iei dintr-o situaţie gravă doar partea gravă, cum să faci faţă acestei situaţii, cum să poţi trăi în aceste condiţii. Sunt lucruri pe care noi le-am învăţat în timp, ştim să le facem faţă, dar iată că mereu vin alte provocări şi trebuie să facem faţă acestor provocări. Asta nu se întâmplă doar acum. Asta a fost de când e lumea. Asta ar trebui să fie principala noastră resursă că vom răzbi. Dacă bunicii noştri, dacă străbunicii noştri au răzbit în condiţii mult mai grele decât cele în care trăim noi astăzi, în altă epocă de dezvoltare a tehnologiei, a societăţii, nu se poate ca societatea noastră să nu facă faţă acestor lucruri. Trebuie să treacă prin lumi diferite, prin provocări diferite pentru că, inevitabil, societăţile sunt obligate să se adapteze altfel, să renunţe la unele lucruri care ţin de tradiţie şi să construiască alte tradiţii. Datoria noastră este, da, pe cât se poate, să nu uităm şi, mai ales, să nu ne fie ruşine.

         Rep.: - Vă mulţumesc foarte mult pentru această incursiune în lumea etnologiei, în sufletul dumneavoastră şi, totodată, pentru sfaturile pe care le-am primit, pentru că sunt sfaturi de la un om trecut prin viaţă care a reuşit să aibă vreme pentru a asculta, pentru a-i asculta pe cei de la care, iată, am învăţat despre cum a fost.

Alexandra Cotoi