Olimpiu Nușfelean: Literatura păstrează și fertilizează o „conștiință” ascunsă, cu funcții întemeietoare și valorizatoare, care rezistă la multe încercări ale lumii noastre precare

            La cumpăna dintre ani, cînd unul se afîrșește iar altul începe, în momentul unei anihilări reciproce într-o relație matematică, unul fiind însemnat cu plus, celălalt cu minus (dar care?), trăim (unii, desigur) momente amestecate, de regret (după ce a fost) și de speranță (pentru ce va fi). Chiar dacă lumea în care viețuim, azi, nu prea te mai îndemnă la (mari) speranțe… Mai bătrîni cu un an, dar mai înțelepți? Mai tineri cu un an? Se poate? Da, se poate, deoarece speranțele de început de an ne fortifică, ne întineresc, ne dau avînt. Poate chiar acesta e unul dintre rosturile sărbătoririi Revelionului. Însă asemenea speranțe/ proiecte, vorba lui Moromete, pe ce se bazează? Pe energia acumulată din realizările trecutului. Căci, în cele din urmă, pe energie ne bazăm cînd ne apucăm de o nouă treabă. Pe bilanțul anului încheiat. Dacă iese cu un plus, de încredere, de speranță, de… energie. Contează ce evenimente importante ne-au marcat, ce evenimente am marcat în anul încheiat? Mai ales literare, desigur.

            În această zonă zone de interes, literară, oprindu-ne cu gîndul, ne putem întreba care au fost realizările mai importante, evenimentele, privind spre anul abia încheiat. Evenimente în plan național, sau chiar mai larg, ca și în plan „local”, al orizontului în care ne mișcăm zilnic. Dar ce înseamnă un eveniment literar major într-o literatură în care scriitorii privesc cu scepticism spre fenomenul literar? Întrebarea este, desigur, retorică, dar am nevoie de ea ca să-mi stabilesc o poziție din care să privesc spre literatură, eu care trăiesc mai mult în provincie, mai des într-un sat, care, deși beneficiază de niște avantaje ale tehnicilor și instalațiilor moderne, tot la margine de imperiu își duce veacurile, cum mai spuneam nu de mult.

            În schițarea unor bilanțuri literare, situația mea este cam ingrată, trăitor fiind, totuși, în provincie, nu am acces (direct) la o seamă de evenimente literare, de multe ori cel… mult urmărind umbrele proiectate de presă pe ecranul zilelor. La unele iau seama cum pot, referitor la altele, trebuie să mă abțin, spre regretul meu. Nu-i un confort… cultural. Bătălia dintre Centru și Provincie continuă tacit (o, dacă ar fi o bătălie!), chiar dacă granițele dintre ele se omogenizează sau se estompează, nuanțele rămîn, iar fiecare dintre acestea are nevoie una de alta. Nici nu știi ce să zici. Oare slăbește puterea provinciei? Se individualizează, în continuare (istoric?) marile provincii culturale, prin încărcarea de substanță, cum ar fi Clujul, Iașul, Timișoara, Craiova?... Are putere Capitala să fascineze cultural, iradiind și legînd / interferînd diverse orizonturi? Starea mea de spirit a fost, spre sfîrșit de ani, tulburată (benefic) de acordarea premiului Nobel unui scriitor norvegian, Jon Fosse, ieșit, cum am mai spus în ziar, dintr-un spațiu „provincial”, care scrie într-o limbă de circulație restrînsă, dar într-un stil foarte îndrăzneț. Un eveniment, desigur, după o serie de nobelizați care cam derutau. Cum va fi receptat acum, acest scriitor, va fi de văzut.

            *

            În șirul lor, evenimentele se succed, în esență, alternativ, naționale și „locale”. Cele locale pot fi entropice, te înghit fără să-ți dai seama, stai la cafea relaxat cu „veleitarii” (honni soit qui mal y pense!) și timpul trece peste tine, dar pot da și culoare timpului literar în care te miști. Pe unele le urmărești de la distanță, altora le răsfoiești dările de seamă și comentariile (critice), pe altele le asumi, ca actant. Evenimentele se derulează împărțite între viața literară (din agora) și masa de scris. Voi reține mai întîi alegerea conducerii Uniunii Scriitorilor din România, mai puțin controversată sau chiar bruiată, care a reașezat corabia breslei pe apele în desfășurare continuă. Filiala Cluj-Napoca de profil a fost promptă și eficientă. Proiectele Uniunii merg înainte, și asta trebuie remarcat. Între acestea, Colocviul romanului românesc de la Alba Iulia își păstrează emergența. Întoarcerea la discuțiile despre „arta romanului” (generate sau nu de Milan Kundera) este o provocare dintre cele mai fertile pentru romancieri și critici realizată de organizatorii manifestării. E o înnoire a chemării (continue) la literatură pe care o lansează scriitorii, o soluție în menținerea vie a conștiinței literare. Au fost apoi: Colocviul Național Avangarda XX de la Bacău, Colocviul dedicat lui Alexandru Macedonski la Craiova, Zilele revistei Nord Literar de la Baia Mare ș. a. Manifestări literare-eveniment mai sînt, le urmăresc de la distanță (Premiul Eminescu – controversat și menținut cu greu, Gala Poeziei de la Alba Iulia, „Lista lui Manolescu” în continuă… primenire, cu recitaluri pe alte meridiane, „zile” ale unor reviste, cu colocvii pe teme de actualitate literară, de cultivare a interesului pentru scriitori de anvergură etc.), întîlniri de scriitori, care dovedesc încă resurse viabile, în ciuda crizei în care se află cultura și a disprețului manifestat de unele oficialități față de aceasta. Neplăcut m-a surprins tăierea banilor de la cultură de către guvern. Nu ai comentarii la așa ceva. Probabil din cauza banilor nu s-a mai ținut Colocviul revistelor literare de la Arad (revista Arca), Colocviul revistelor literare din Nord, inițiat în urmă cu vreun an la noi, Colocviul și Premiile revistei Mișcarea literară ș. a. Și asta în timp ce presa ne prezintă constant cum se cheltuiesc banii publici pe tot felul de prostii sau pur și simplu se fură. Asistăm  în viața noastră literară de azi la un fenomen de demonetizare pînă și a acelui simplu și nevinovat firesc, care el însuși poate marca un eveniment major. În acest sens, este de remarcat faptul că revistele literare ale Uniunii Scriitorilor, ca și unele aflata sub egida acesteia, își mențin suflul, tendința de reflectare a mersului scrisului nostru, cultivarea – mai ales prin cele etalon – a spiritului critic, atît de necesar în eliminarea, aș zice, chiar a unor noxe literare. Le secondează acordarea unor premii de profil. Dar mă risipesc în… detalii.

            *

            Tonifierea spațiului literar vine, iată, tot din partea scriitorilor. În acest sens este de remarcat și programul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, entitate coordonată de criticul, eseistul și istoricul literar Irina Petraș. Președinta Filialei este mereu dinamică, plină de inițiative, reușind să-i adune mereu pe scriitorii din „provincia” literară sub aripa organizației de breaslă. E trăită aici, putem zice, o stare de efervescență, dată de festivalurile, colocviile sau lansările de carte organizate (FestLit Cluj– sub semnele programului lansat de Filiala clujeană, încă din 2005, cu titlul Scriitorul în cetate; Rondul de gală al poeților, Rondul de veghe al Poeziei. Poeții Cetății, la Turnul Croitorilor; Zilele Prozei - cu desfășurare la Cluj, Bistrița, dar, cu sincope, și la Chiuza, Năsăud, Maieru, albumul Salonul scriitorilor. Retrospectivă 2008-2023, redactor Laura Poantă, în mod special Lumea din cuvinte. Realitate și ficțiune, antologie de Irina Petraș, la care au colaborat, ca de obicei, și o seamă de scriitori bistrițeni); o interesantă și inedită șezătoare dedicată portului popular, la care scriitorii au participat în ținută tradițională, apoi, în cetatea literară a Clujului, momentul dedicat marcării a 55 de ani de existență a revistei Echinox. Și alte evenimente literare de intrat în sumarul unor relatări de bilanț.

            *

            Țin însă să menționez un eveniment venit dinspre provincie și derulat în provincie, anume inaugurarea la Bistrița a unei Case a Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu, sub egida Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud, la inițiativa părintelui-poet Ioan Pintea și cu sprijinul direct și generos al Consiliului Județean Bistrița-Năsăud, într-o clădire restaurată, în care, cîndva, a locuit ofițerul Matei Eminescu, fratele Poetului. Clădirea va adăposti săli de expoziții sau de cercetare, colecții de carte veche, manuscrise, dactilograme, o secție de carte nouă (istorie literară, lingvistică, o bibliotecă de artă), publicațiile și cărțile cu autografe de la mari personalități culturale. După cum ne asigură directorul instituției, clasicii literaturii române născuți în județul Bistrița-Năsăud (Andrei Mureșanu, Liviu Rebreanu, George Coșbuc, Ion Pop Reteganul) au și ei spații speciale, cu date și documente despre viața și opera lor. O asemenea realizare exprimă dragoste pentru literatură, așa, pur și simplu, respect pentru tradiție, grijă pentru pagina scrisă, cultivare a interesului pentru literatură și, în speță, pentru scriitori, ca și a interesului pentru cercetare, asigurarea unui loc de popas literar, protejare a patrimoniului. Remarcabil și surprinzător este că inițiativa a prins consistență în chiar momentul cînd se discută despre dispariția cărți, ca obiect de interes cultural. E, în gestul literar de la Bistrița, un cîntec de sirenă, o împotrivire la un sentiment de disperare trăit de scriitori, un semn că literatura își găsește resurse, chiar cetăți literare, în care să reziste? Aflu din presă că la Craiova, de asemenea, s-a deschis un Muzeu al Cărții și Exilului Românesc. Provocarea (sau validarea) pentru cele două instituții va fi dată de modalitățile și preocupările coordonatorilor lor de a le face eficiente, vii, atractive pentru publicul cititor sau pentru specialistul în cercetare literară. În zona de interes cultural prinde cheag – sau viață? – o mai veche dorință a bistrițenilor, mult evocată, ca o durere surdă, anume aceea a unui teatru municipal. Palatul Culturii s-a oferit ca gazdă, specialistul în domeniu există, regizorul Radu Afrim, oficialii sînt de parte inițiatorilor, să vedem cît îi ține ambiția!... Merg înainte cu bine Festivalurile tradiționale precum Zilele George Coșbuc, Saloanele Liviu Rebreanu, Serile de la Casa Poetului, Poezia e la Bistrița, Cenaclul George Coșbuc, Festivaluri-concurs la Palatul Copiilor, care cîștigă tot mai multă consistență… Un festival inedit a fost constituit și de cel dedicat etnologiei (din plan național) organizat de poetul-ziarist etnolog Menuț Maximinian, cu sprijinul Primărie Bistrița.  Și să reținem că revista Mișcarea literară, cu inerente greutăți de realizare, a făcut 21 de ani de apariție. E o vîrstă care… obligă, pe realizatori (redactori și colaboratori) și pe… finanțatori, poate cam fricoși că literatura le mănîncă banii pentru pensiile speciale!...

            *

            Cît despre cărți, ar fi multe de menționat. Apar multe cărți interesante, dar nu voi „risca” o listă, asta trebuie să o facă un critic literar de… rubrică. Impresia bună mi-e dată de cărțile de poezie, se scrie și se publică la un standard înalt, pe experiențe poetice diverse, un standard care „se plafonează” foarte sus și de aceea e foarte greu să identifici evenimentul major. Aș menționa totuși cartea lui Ion Mureșan, Introducere în poezie, apărută la Editura Charmides a prietenului său Gavril Țărmure. Cartea este într-adevăr un eveniment, ca fiecare carte a poetului menționat, care nu se dezminte cu nici o apariție editorială, rară în ambele principale înțelesuri ale termenului. Ar merita, cred, să reținem și o carte apărută la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin”, Scrisori către Elena Daniello (de Lucian Blaga), ediție îngrijită, note și comentarii de Helene Rodica Daniello și Ilie Rad. Desigur că dialogul epistolar găzduit de această carte nu-i atît de… exuberant ca al celui dintre Eminescu și Veronica Micle, criticii literari îl vor recepta cum cred ei de cuviință, dar mărturisirile din scrisori întregesc chipul unui poet de referință, atrag atenția asupra rolului dragostei în elaborarea creației literare și mai ales identifică, în treacăt, într-o scrisoare către familia Manta din 1959, prezența conștiinței de hîrtie: „Cu acel prilej duminical vom mai povesti multe de toate, că tare multe am pe conștiința hîrtiei.” Desigur că sintagmei din finalul enunțului i s-ar putea da mai multe interpretări, dar, iată, noi, cei care trăim, fără doar și poate, „și” într-o lume de hîrtie, trebuie să remarcăm și să sensibilizăm faptul că literatura păstrează și fertilizează o „conștiință” ascunsă, cu funcții întemeietoare și valorizatoare, care rezistă la multe încercări ale unei lumi/ realități precare.

            Consemnînd și cartea Mai mult ca trecutul de Ana Blandiana, vreau să rețin și un Jurnal. 1985-2020, (prefață de Ion Pop) al poetului și istoricului literar Ion Urcan (din Bistrița), plecat prea repede dintre noi, în urmă cu vreo trei ani. Scrierea e una de sertar, începută înainte de `89 și încheiată doar prin încetarea din viață a autorului. Dacă acesta ar mai fi trăit, „jurnalul” ar mai fi adunat încă multe pagini… în sertar. Diaristul urmează firul evenimentelor dintr-un spațiu restrîns (cu, desigur, reverberații în exterior), cu, însă, o plajă de interes largă, ce include cotidianul mărunt și aspirațiile înalte, viața domestică și cea din perimetrul cetății, reacții la evenimente politice, de muncă sau literare, uneori reacții umorale, adunate toate într-un „document de parcurs” masiv – 1262 de pagini – spre care, în timp, cei interesați se vor îndrepta.

În plan „județean”, fenomenul literar e desigur mai bogat decît o arată cele cîteva rînduri de puțin mai sus. Scriitorii bistrițeni scriu cu hărnicie, perfecționîndu-și uneltele, căutînd noi surse de inspirație, înscriindu-se ferm în mersul literaturii actuale, meditînd la soarta scrisului și a cărții. Poate că acestei meditații îi sînt benefice și „bisericuțele” culturale care se mai ițesc prin spațiul bistrițean, cu geometrii și existențe variabile. Ar mai fi de meșterit la niște site literare, locale, în ciuda apariției – benefice -  a unor recenzenți constanți, cu activitate critică extinsă, dar ce să-i faci, românul, vorba lui Alecsandri, e (mai mult) născut poet.

            O apariție ce ține atît de permanență cît și de secvențe evenimențiale majore este publicarea ediției a IV-a din Teme de Nicolae Manolescu. E o carte întrupată într-un discurs literar aș zice „multiform”, care rezistă în timp și care, prin prezența criticului în cîmpul literaturii actuale, după decenii de „dominație”, probează fertilitatea unei gîndiri critice și eseistice care nu-și trădează vîrsta și nu-și epuizează ideile. Mai ales că directorul României literare și președintele Uniunii Scriitorilor continuă, cu impetuozitate, să fie un formator de opinie, literară și nu numai, binevenit în fenomenul literar de azi. Apariția noilor Teme consfințește o prezență proteică, menită să dea directețe și să sanogenizeze mediul literar actual.

            *

            Pentru mine, anul în curs s-a desfășurat fără mari evenimente. Da, pot să menționez cîteva participări la colocvii literare importante. La Zilele revistei Convorbiri literare mi-a fost acordat premiul pentru poezie, o mare onoare. Apoi, la Zilele Poesis de la Satu Mare, am fost onorat cu premiul pentru eseu (cartea Om în mers, Limes) acordat de revista Poesis. Cîteva cărți, publicate în urmă cu un an sau doi, au beneficiat în continuare de comentarii literare favorabile, în România literară, Luceafărul de dimineață, Steaua, Convorbiri literare, Observator cultural, Orizont, Tribuna, sau altele, nu mai puțin de reținut. Am continuat să scriu mai ales eseu sau poezie, prefigurînd niște posibile cărți.  Cu adevărat important este poate faptul că gîndirea mea și-a adîncit meditația asupra morții, în relație cu două evenimente nefericite, plecarea tatălui meu de lîngă noi și accidentul (nu de mașină…) care a dus o persoană apropiată în proximitatea pierderii vieții. A trecut pe lîngă moarte, cum se zice, razant. Tema morții, veche, se înnoiește cu fiecare suferință a noastră și ne pune gîndul la încercare. E o problemă personală, dar și una care implică rolul scrisului, condiția acestuia. Și apoi e misterul acelui Dumnezeu „necunoscut” – în mod direct, într-un enunț „slab”, nu intru, în detalii – care validează și dă tărie rațiunii noastre, atît de neputincioase. Ce-ar fi necunoscutul înaintării noastre prin viață fără prezența acestui Necunoscut care aprinde tot felul de luminițe pe calea noastră?

            Avem – poate cu toții, dar nu e sigur – senzația că trecem într-o altă galaxie a cărții. Vom transfera evenimente și personalități în noua galaxie? E mai greu decît a trece din comunism în capitalism. Anul acesta m-am întrebat, cu mai mare durere – păstrînd proporțiile, ce se va alege din cărțile mele (o speranță de viitor!?...), cu cărțile din biblioteca mea. Le pot oferi Casei Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu din Bistrița, dar rezolv dilema cu asta? Scriitorii sînt, în general, cam pesimiști pe ideea confruntării cu viitorul.

            Într-o altă ordine de idei, am sentimentul că scriitorii trăiesc un timp al unei continue validări literare, cu frica de a nu-l goli de sens. Important mi se pare că încep să conștientizeze tot mai mult situația lecturii, implicit condiția literaturii, să se frămînte pe această tema. Nu-i puțin lucru. România literară, prin directorul ei, prin unii colaboratori, ridică tot mai sus fanionul temei. Iar eu cred că și o asemenea preocupare se constituie într-un eveniment major. Dar, totuși, țin să închei cu un citat din motivația unui proiect al Filialei Cluj a USR: „La ediția a 10-a a FestLit Cluj, fiind o ediție de prim bilanț, s-a discutat și despre o necesară îmbunătățire a  formatului, așa încât să corespundă programului lansat de Filiala clujeană, încă din 2005, cu titlul Scriitorul în cetate. Scriitorii cunosc prea bine valoarea umană și identitară a literaturii, a Cărții. Ei pot și trebuie să devină „luminători” în  aceste vremuri în care cultura seamănă tot mai mult cu o cenușăreasă căreia nu-i sare în ajutor nicio zână și niciun  prinț.”