O exigență ireproșabilă

     De zeci de ani, de când l-am cunoscut pe Domnul ION VLAD (trecut în zilele acestea la cele veșnice) l-am considerat ca un intelectual exemplar pentru această ținută publică, profesională, publicistică.

     Pe un ecran ad-hoc biobibliografic se pot înșira ani, fapte, cărți. După profesoratul, câțiva ani, la Beijing, revenind în țară, profesează în mediul universitar de la Cluj, atât de performant, încât e numit decan al Facultății de Filologie, apoi, ani buni, este rector al Universității „Babeș-Bolyai”.

     Tematica sa predilectă, pentru actul creator, o pot revela chiar titlurile volumelor publicate: „Între analiză și sinteză”, „Descoperirea  operei”, „ Lecturi constructive”, „Aventura formelor”, „În labirintul lecturii”, „Lectura prozei” ș.a. Un fost student al său - Aurel Sasu - el însuși universitar, scriitor, avea să opineze, în „Dicționarul biografic al literaturii române” (2008) astfel:

      „Prin întreaga sa activitate critică, Ion Vlad se situează pe poziții net antiimpresoniste, străduindu-se să confere comentariului critic proprietățile unui examen științific; defnitorie pentru  critica și istoria literară trebuie să fie - consideră autorul - cunoașterea conceptelor, precum și convocarea unor recomandări metodologice din sfera altor discipline cu satut științific consolidat:  sociologia, logica matematică, lingvistica.”

     Pentru examenul său, studentul nu putea risca să trișeze și nu se îndoia nimeni că examinatorul ar fi fost nedrept. Era de o așa exigență - care nu-i putea fi contestată -, încât studențimea filoloagă considera că cine trece cu bine de examenul Domnului Vlad, chiar dacă urma câțiva ani de studiu, se putea consiera absolvent al Facultății de Filologie.

     În anul I fiind, mi s-a năzărit o curiozitate: Ce ochi are Dl Vlad atunci când conferențiază. Cursurile se țineau în sala 29, un spațiu încăpător pentru 200 de audienți. Eu mă așezam deobicei în rândurile din spate. Ei bine, acum, am luat loc în al doilea rând, în fața podiumului de unde ni se vorbea. Abia am așteptat să vină pauza. Avea o privire de un negru care, perindându-se pe deasupra capetelor noastre, parcă te anestezia. Ce să pricep ce ni se spune? Ce notițe să-mi iau? Așteptam privirea, efectul ei. Mă perpeleam cu emoția pricinuită de faptul că eram conjudețeni, domnia sa venind pe lume la Archiud.

     Rămân pe acest palier al evocării, cu referire la două momente care mi-au stârnit emoții nebănuite. Nu puține persoane de vârsta mea știu ce însemna altădată celebrul bal de la Dumbrăvița (Diug), cu ocazia zilei de Sfânta Maria. Veneau aici, pe 15 august, familii, tineret din ținuturi largi ale Transilvaniei. Ei bine, într-o astfel de sărbătoare, postdecembristă, organizatorii ei, de pe Valea Țibleșului, au pus la cale o întâlnire a intelectualilor originari de aici. Se știe și acum: Din sătucul acesta au ieșit nenumărați medici, avocați, profesori, ziariști, ingineri, preoți. Am participat și eu și am trăit uluitoarea surpriză să descopăr în sala de clasă a școlii familia Carmen și Ion Vlad. Așa am descoperit că pe soția eminentului universitar (o cunoscusem când intrase în rândul personalului filologic de la Cluj) o chema de fată Cotuțiu, așadar familia dumneaei se trăgea din ceea ce, nu o dată, am rostit public, „izvorul Cotuților”. Atunci, acolo, la Dumbrăvița aveam să cunosc în Dl Ion Vlad un partener de dialog persuasiv, cu o expresie destinsă și distinsă a  chipului, a vocii.

     Și au trecut, iată, câteva decenii, când, acum trei luni, aud, pentru prima oară la telefon, vocea domniei sale. Cunoscusem o scriitoare vecină cu familia Vlad. Prin ea le-am trimis recenta mea carte „Avem un vis neîmplinit”. În timpul dialogului pe care l-a stârnit eram copleșit de bucurie: Cine cui dă un telefon?!... Cine pe cine învrednicește  cu un schimb de cuvinte...

     Iar acum, cel încă rămas... deasupra, închei cu un vers din Arghezi: „La orice despărțire murim câte puțin.”