ORA DE CURS CU PROFESORUL ION VLAD, OM DE ŞTIINŢĂ AL LITERATURII

Anul acesta profesorul universitar şi scriitorul Ion Vlad împlineşte frumoasa vârstă de 89 ani. Nu numai omul ci şi misterul longevităţii sale e o capodoperă, o magnificienţă a destinului, o acumulare de zile şi ani de studiu, de muncă asiduă în câmp literar. O binefacere pentru noi toţi cei care i-am ascultat cu nesaţ prelegerile docte rostite la catedră şi apoi mai târziu i-am urmărit cu interes traiectul literar într-o cultură română căreia i s-a dedicat cu totul servind-o cu devotament.
Sala 26 a Facultăţii de filologie din Cluj-Napoca în anul universitar 1965-66. O plăcută rumoare iscată de uşoara nelinişte a celor câteva zeci de învăţăcei, nerăbdători să înceapă prima oră de curs, o bucurie a cunoaşterii, a primei întâlniri cu lectorul pe atunci Ion Vlad de care auzisem cu toţii dar pe care nu toţi îl mai văzusem până acum. Stăteam pe undeva, mai în spate, de unde-mi aruncam privirea peste toată acea adunare de tineri entuziaşti veniţi din toate colţurile ţării, de la diferite licee pentru a se instrui şi a instrui la rândul lor. În faţă, chiar lângă catedră, s-au postat câteva fete ce aveau să fie cele mai sârguincioase dintre noi, cu condeiele şi imensul ,,caiet studenţesc’’ aţintite, pregătite, cu aerul că nu vor să le scape nici un cuvinţel rostit de cel pe care-l aşteptam cu nerăbdare. La un moment dat soneria începe să cânte, semn că pauza s-a terminat, şi ne aşezarăm cu toţii, chiar şi întârziaţii, la locurile noastre pe care în linii mari aveam să ni le păstrăm aceleaşi la toate cursurile viitoare. Apoi uşa s-a deschis şi în cadrul ei apare Ion Vlad, persoană idealizată de studenţii dinaintea noastră, omul care a făcut din ,,imaginea artistică’’ nu numai deliciul nostru preparatoriu ci şi teama unor eventuale eşecuri legate de cunoaşterea sau necunoaşterea acestei sintagme şi a tot ce ţine de ea. Cei ce acum îl vedeau pentru întâia oară trebuiau să fie electrocutaţi de sobrietatea şi severitatea maestrului. În fond era un om sensibil, auster, acumulând în persoana sa un mare grad de moralitate şi exigenţă. Exigent cu sine însuşi şi cu cei din jur, el propunea mirării şi curiozităţii noastre genuine un limbaj specializat, pitoresc, colorat, impregnat de vibraţia unui raţionalism sever. Noi veneam din preamultele şcoli medii din ţară, având niveluri de pregătire diferite, unde ni s-a predat o literatură română tributară substratului politico-ideologic al vremii. Cursul lui Ion Vlad nu era ,,împodobit’’ cu sechele ale ideologiei oficiale, pe care o oculta în mod voit, ocolind cu bună ştiinţă surogatele inflamant-politice. Nici urmă a compromisului ideologic. Desigur, şi acum mai auzeam câteodată la curs de ,,Scrisorile’’ lui Plehanov dar amintite într-un alt context. Pe Mihai Beniuc ( numit de Vlad ,,trabantul poeziei româneşti’’), cu al său volum ,,Cu farurile aprinse’’ (1964) îl ironiza. Ca să te poţi aduce pe tine însuţi la zi, trebuia să citeşti repede, în pas cu maestrul, tot ceea ce el recomanda la curs. Prestaţia lui se oficializa şi noi eram ,,oficialii’’ săi. Se spunea că dacă ,,treci’’ de Vlad, adică dacă promovezi examenul de Ştiinţa literaturii, materie din care el a făcut o a doua artă, te poţi numi profesor. De asemenea renume privat se mai bucurau şi profesorii Viciu la ,,Politehnică’’ şi Stamate la ,,Agronomie’’. Dacă îţi treceai examenele patronate de ei, deveneai inginer. Mă gândeam câte frumuseţi lecturiale se-nvârteau în capul acestui om, câte tablouri de imagine şi contemplare. Dar Ion Vlad nu trăia exclusiv în turnul său de fildeş, era apropiat de studenţi, deschizându-le calea pentru a pătrunde şi a străbate treptele academice până la el. Aşa am descoperit pas cu pas opera literară, aşa descopeream acum pe omul care ne fascina cu farmecul său oratoric. Cu tactul său pedagogic ştia să aştepte ca eforturile noastre să rodească. Îmi amintesc cât de mult s-a bucurat odată când doi dintre cei ce-l aşteptam acuma să vină la prima oră de curs, adică Gheorghe Raţiu şi Peter Motzan, l-au căutat la catedră pentru a-l consulta în anumite ipostaze de lectură şi cât de mult l-a impresionat gestul lor, cu câtă căldură ne-a comunicat acest lucru în plen. Ne impunea oarecum să ne ridicăm şi noi la nivelul lui. Pot spune fără să greşesc că scriitorii Ion Pop, Ana Blandiana, Nicolae Prelipceanu, Aurel Sasu, Marian Papahagi, Ion Simuţ, Ştefan Manasia, Mircea Muthu, Ion Vartic, Doina Curticăpeanu, Nicolae Oprea, Constantin Hârlav, Al. Cistelecan, Ştefan Damian, Tudor Dumitru Savu, Vasile Igna, Mircea Popa, Vasile Voia, Constantin Cubleşan, Ilie Rad, Teofil Răchiţeanu, Irina Petraş, Cornel Robu, Marta Petreu, Horia Bădescu, Corin Braga, Ion Iuga, Andrei Moldovan, Adrian Popescu, Ioan Papuc, Virgil Bulat, Ruxandra Cesereanu, Radu Mareş, Petru Poantă, Ion Mircea, Eugen Uricaru, Vasile Sav, Vasile Sălăjan, Alexandru Vlad, Nicolae Băciuţ, Ion Cocora, Ioan Alexandru, Dinu Flămând şi mulţi alţii sunt şi produsul pedagogiei lui generoase, actului său de responsabilitate creatoare în câmp social. Nu aveai cum să faci faţă exigenţei şi nivelului său cultural decât numai citind, citind şi iar citind. Pe acest om îl vedeam acum în persoană aşezându-se duios la catedră. Elocinţa sa scăpărătoare, presărată cu multe condimente livreşti, extazul în evocarea cutărui sau cutării scriitor te captivau şi te fermecau. Mergeai cu lecţia învăţată de la acel curs. Pe parcursul retoricii sale subjugatoare erau readuşi de nenumărate ori în atenţie Anton Holban, Proust, Shakespeare, Mateiu Caragiale şi alţi scriitori care serveau lui drept model diferitelor şi preciselor sale demonstraţii. ,,O să vă placă cum vorbeşte Vlad’’ mi-a spus un mai vechi student înainte de a mă înscrie şi eu în rândul acestei categorii de intelectuali. Şi aşa a fost. Nu permitea să te sustragi atenţiei prin activităţi străine audierii sau să conturbi ora de savantă elocinţă prin cine ştie ce manifestări străine interesului general. Te apostrofa în modul cel mai straşnic şi te blama în cuvinte şi expresii memorabile. Unui asemenea singular şi aproape inexistent personaj îi spunea apăsat : ,,O să capotezi lamentabil la examen !’’ Expresia te înspământa chiar şi pe tine care nu erai vizat. Din noianul de expresii şi cuvinte rostite de el în răstimpul cursului, formând adevărate straturi sonore de epicism, se desprindeau, însoţite de un mai mare avânt retoric, cu predilecţie următoarele: ,,convergenţă’’, ,,semnificaţii’’, ,,structură’’,,aventura formelor’’, ,,între analiză şi sinteză’’, ,,forme’’, ,,concept’’, ,,sferă’’, ,,lectură’’, ,,constructivism’’, ,,labirintul lecturii’’, ,,metodologie’’… Toate acestea parcă recompuneau chipul spiritual al celui ce le-a pronunţat aprins, al celui ce avea să întocmească o amplă antologie comentată a romanului românesc contemporan (1975), al celui ce-i va fi răsplătită marea contribuţie la dezvoltarea literaturii noastre prin acordarea premiilor Asociaţiei Scriitorilor din Cluj (1970 ; 1996), Uniunii Scriitorilor (1972) şi Academiei Române (1983). Ştiam că e născut în satul Archiud, comuna Teaca a judeţului Bistriţa-Năsăud dar n-am avut pe atunci curajul să mă înfăţişez lui aşa cum au făcut cei doi colegi ai mei. Abia mai târziu, la o şedinţă a Filialei Uniunii Scriitorilor Cluj, i-am spus lucrul acesta, glumind desigur, cum aş fi putut avea şi eu o pilă în acei ani de studiu. La care el mi-a răspuns : ,,Dar ce pilă ai fi avut !’’ Conform Dicţionarului biografic al literaturii române întocmit de Aurel Sasu (Ed. Paralela 45 -2006), Ion Vlad, ,,prin întreaga sa activitate critică, se situează pe poziţii net antiimpresioniste, străduindu-se să confere comentariului critic proprietăţile unui examen ştiinţific. Definitorie pentru critica şi istoria literară trebuie să fie – consideră autorul - ,,cunoaşterea conceptelor’’, precum şi convocarea unor recomandări metodologice din sfera altor discipline cu statut ştiinţific consolidat : sociologia, logica matematică, lingvistica.’’ Este exact ceea ce se desprindea din cursul său ţinut în faţa noastră, a nenumăratelor generaţii de studenţi pe care el le-a învăţat cum să citească opera literară, cum să descifreze cele mai ascunse semnificaţii ale ei, mergând până la psihanaliză. Un curs ce se remarca prin excepţionalism didactic, plin de patos academic, vervă, farmec lingvistic, de incursiuni odiseice prin toată cultura literelor. A scris foarte mult, a fost mereu prezent în publicistica literară sau pe piaţa cărţii, devenind doctor în filologie (1971) cu teza ,,Povestirea. Destinul unei structuri epice’’, a ocupat funcţii înalte în ierarhia universitară, fiind prodecan apoi decan al Facultăţii de filologie Cluj-Napoca, director al Teatrului Naţional, redactor şef al revistei ,,Tribuna’’, lector de limba română în străinătate. Cu seriozitatea şi multiplele sale cunoştinţe şi disponibilităţi a statornicit idei, a îndrumat generaţii de tineri fiind mereu un model făuritor şi explicitator de concepte în aserţiunile sale, publicaţiile sale, în demersul didactic adresat celor ce i-au fost emuli. La Mulţi Ani domnule profesor !