O ciocârlie în imensitatea albastră a cerului

        Primăvara este timpul pentru planuri și proiecte - Lev Tolstoi.

Primăvara este o sărbătoare imensă la care participă toate elementele naturii - Victor Hugo.

Din chiar mijlocul răului se naște reacțiunea spre bine și gerul cel mai greu zugrăvește pe fereastra flori de primăvară – Titu Maiorescu.

De-a lungul vremii primăvara a fost prezentă în opera scriitorilor. Însoţită de renaşterea naturii, de verdele crud, de alaiul primelor flori ale anului, primăvara este un subiect mereu la modă, precum misterul ce o învăluie în lumina pomilor înfloriţi şi a reîntoarecerii păsărilor călătoare. Ce reprezintă pentru dumneavoastră primăvara? Dar pentru scrisul dumneavoastră?

Menuț Maximinian

    Pentru mine, primăvara se organizează în jurul sărbătorii Sfintelor Paști. Spun asta nu pentru că aș face exces de zel religios, ci pentru că momentul numit de mine are o putere de iradiere temporară, de a iniția cercuri în timp, spre trecut și viitor, de pregătire a sufletului pentru deschidere și căldură, pentru simțire nemăsurată, cum e și pregătirea pentru mersul la biserică, Învierea, adusul păștii într-o cană cu îngeri, mersul la udatul fetelor, a doua zi de Paști… Ieșitul în cîmp, la paza vitelor, cînd jucam – în copilărie - „untul” sau ne tolăneam pur și simplu în iarbă iar deasupra noastră o ciocîrlie neobosită își rostea trilul, ținîndu-l viu, cu orele, în imensitatea albastră a cerului. Cînd anotimpul aducea lucrarea însămînțărilor în pămîntul pregătit pentru fertilitate și bogăție: un bătrîn din sat, care nu mai e de multă vreme bătrîn, spunea că porumbul se seamănă atunci cînd, la arat – cu plugul tras de vaci, boi sau cai – te poți așeza cu fundul - zic eu, căci el folosea alt termen – pe brazdă și simți brazda caldă! Da, primăvara aduce căldura, însuflețirea și, dacă gîndul mă duce spre amintiri din copilărie, e pentru că și copilăria, cu primăverile ei, este viață, iar literatura din viață se inspiră.

            Această împrimăvărare prilejuită de rotirea anotimpurilor are un corespondent metaforic în împrimăvărarea prilejuită de noi și noi lecturi, cărți care aduc mereu un aer proaspăt în imperiul imaginației, care exultă în creația literară. Da, primăvara e înnoire a foamei de literatură, a bucuriilor prilejuite de literatură. Putem acum să citim și să scriem în mai multe spații neconvenționale, să luăm parte la întruniri scriitoricești desfășurate în locuri ce nu mai au nevoie de „gura sobei”!... Dacă, potrivit lui Lev Tolstoi, primăvara este anotimpul pentru planuri și proiecte, atunci, desigur, este și timpul care te îndeamnă, și grăbește, în diverse feluri, să dai viață proiectelor, să înmoi pana în sevele noului elan și să te pui pe lucru. Deși pentru mine, „personal”, este un anotimp al unei mari dileme: mă las în mrejele beatitudinii întreținute de natură, dizolvat în tot felul de fericite îndeletniciri mărunte, sau mă țin crîncen de masa de scris? E o concurență, o încurcătură fără dureri, un moment în care îți zici că n-ar fi rău să ai două identități, diferite și convergente în același timp.

            Primăvara vine cu puterea ghioceilor, firavi și grațioși, de a străpunge ultimul strat – înghețat – al zăpezii, cînd e cazul!..., anunțînd puterea de izbîndă a omului, înnoit. Dar primăvara vine cu puterea atîtor flori de a afirma în lume frumuseți ce îți taie respirația, învîngînd, măcar pentru o clipă, măcar pentru un anotimp, chipurile mincinoase ale răului. Dar primăvara mai vine și cu multe daruri literare. Dacă iarna spunem povești, iar toamna lăudăm bogăția roadelor, primăvara spunem poezii, mamelor, nevestelor, fiicelor, bunicilor, soacrelor, prietenelor… Desigur cei care mai sîntem în stare să spunem poezii. Dar, dacă s-ar face un sondaj, s-ar putea afla că, desigur, primăvara se spun cele mai multe poezii. Se spun chiar și de către cei care nu știu spune poezii sau cărora chiar nu le plac poeziile… Pînă la pierderea uzului rațiunii. Căci, dacă primăvara este anotimpul punerii în operă a celor mai multe și seducătoare interese, el poate fi și anotimpul abandonului de sine, cum recunoaște poetul George Topîrceanu: „Pe trotuar, alături saltă/ Două fete vesele.../ Zău că-mi vine să-mi las baltă/ Toate interesele!” Ce situație paradoxală?

            În poezia Primăvara, din care am citat mai sus, poetul recunoaște de la bun început: „Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,/ Timpul cald s-apropie./ Primăvara asta totuşi/ Nu-i decât o copie.” O copie repetată la infinit a frumosului și exuberanței, în care nu-și poate băga nasul, iscoditor sau „promițător”, nimeni, nici măcar orgolioșii politicieni de doi bani, care anunță mereu – și repetat degeaba – că ei dețin cheia fericirii noastre. O copie binecuvîntată constant de Cel de Sus, consfințind iarăși și iar gloria înălțimilor. De fapt Asle, protagonistul din romanul Numele celălalt semnat de Jon Fosse, proaspătul laureat Nobel pentru literatură, recunoaște la un moment dat că sînt multe lucruri plictisitoare care se repetă în discuțiile noastre, dar discuțiile despre Dumnezeu nu ne plictisesc niciodată. E vorba de un Dumnezeu care, suferind, se coboară între noi, în natură, și, ieșind din suferință, înnoindu-se împreună cu noi, îndeamnă ciocîrliile să cînte zburînd în văzduhul albastru.