Nicoleta Milea: Tărâmuri inedite prin universul realilor

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

Trăim în viață evenimente de o realitate unică și care, odată cu trecerea timpului, par a deveni legendă. Ni se întâmplă așa, cred eu, pentru că nu trecem prin lume înstrăinați, izolați și închiși în noi. Dimpotrivă, avem o relație specială cu acel Cineva sau Ceva, un fel de Centrum (să-l numesc așa) de intersectare al unor forțe ce pun în evidență revelația invizibilului energiei creatoare prin sensibil. Suflul acesta rezonează cu tot ceea ce este aproape de ființa noastră. O spun acum, după ani și ani, în deplin acord  - un acord de substanțialitate și tensiune a împlinirii – sub semnul intensității cuvântului.

La conjuncția simplității cu elaborat-rafinatul nu se ajunge ușor. Descoperirea unor tărâmuri inedite prin universul realiilor, precum și fluxul puternic al luminii estetizante, chiar dacă cel mai adesea totul pare fragil, de o teribilă zădărnicie, au cucerit pacifistul din mine convins. Într-un sfârșit și un început de secol febril, departe de excentricități, mai apropiată de esența tăcută a posibilelor imaginarului, am pornit în căutarea cuvântului reînnoitor.

Încă din primii ani de școală, adâncită în lecturi pentru care o viață nu e de ajuns, cu o oarecare sfială, dar și cu o apropiere încărcată de un fel de mister ce nu avea să mă mai părăsească niciodată, am început să simt mulțimea de nuanțe ce alcătuiesc viața sufletească, definindu-mi întâlnirea cu adâncurile existenței. O stare de un tip special am simțit că încep să trăiesc la hotarul dintre tăcere și rostire. Așa am început să mă apropii de cuvânt și scriindu-l.

Era în toamna anului 1970, când am debutat publicistic în paginile „Teleormanului literar”, pentru mine, atunci, ca și acum  o „realitate” în care, statornic, revin cu infinite satisfacții spirituale. Emblemă a mediului, a timpului și a spațiului, pentru a da sens (nume) și semnificație apartenenței la limba română, pe care am însușit-o sub directa îndrumare a unui dascăl adevărat, Doamna Ștefania Popescu, devenită model și reper cultural pentru generația noastră.

O bucurie fără margini am simțit în ziua în care mi-am văzut numele tipărit într-o revistă ce-mi deschidea calea prin universul creației. Aveam impresia că în mine mai trăiește o altă ființă, cu o tărie nemărginită a inocenței ei cuvântătoare. Eu și dublul meu! Nu puteam să mă abțin și să nu mă închin / înclin în fața fragilei făpturi care era/m.

Acela a fost momentul inițial, dar pe care, nu știu de ce, îl asemănam cu o dulce impudoare, de parcă m-aș fi expus în ardorile mele secrete. Voința de a învinge și de a convinge își pregătea reprezentația făcând apel la plinătatea cuvintelor, la realitatea lor materială. O voce interioară îmi punea întrebări peste întrebări.

Nu oare semnele vieții stau mărturie pentru creație?

Forme ale existenței mutate în eseu, în proză, în teatru, în poezie…

Între cotidian și miraculos, între aparent banal și sublim, iau chipul unei stări de o fascinantă și fermecătoare evanescență,  revelează tâlcuri ascunse, depistează mistere ce așteaptă să se elucideze?

Dimpotrivă, incită, iscă alte semne de întrebare, întind curse nebănuite sensibilității, sugerează…

În înfruntarea  cu semnul cuvântului, creația iese victorioasă?

O lume înfățișată în continua ei frământare și înfruntare, trecută prin infernul interior al propriei conștiințe…

Probam atunci un crez a cărui durabilitate a fost verificată în timp…

Rostirea ca și tăcerea se disting de receptarea obișnuită cotidiană, cu atât mai mult, atunci când, sublimată, vederea prin transparență a invizibilului îmbracă lumina orbitoare a sacrului.