Nicolae Manolescu “ Laşitatea ca scut ( nu antirachetă-n.n.) al intelectualilor”

Îintre cei vreo cinci mari critici literari ai vremurilor cărora le suntem martori, e sigur că-l putem număra şi pe domnia-sa. Anii, deceniile ce au să vină, vor confirma -cred ferm- această cuantificare. Mulţi (între care nu ezit a mă alinia) l-ar numi chiar “şef al grupei”. Privind lista bibliografică a exegezelor sale, rămânem uimiţi. Îţi vine greu să citeşti atâtea studii de valoare, darmite să le creezi? În capul lor stă uriaşa “Istorie critică a literaturii române”, dovedind că şi la noi se fac lucrări ce ne aliniază marilor culturi ale civilizaţiei europene. Cu toate acestea, se ştie că i s-a refuzat, mai anii trecuţi, un fotoliu la Academie, încă un semn de adeverire că ceea ce spunea Adrian Marino poartă sămânţa adevărului şi că “sinistra mafie cu rânjete” este sănătoasă foarte. Din fericire, unele refuzuri par o laudă ce te înnobilează. Să ne adunăm însă oile de pe păşune!...

Recent, într-un ziar central, Nicolae Manolescu publica un articolaş cu titlul exploziv de mai sus. Nu a răsturnat nicio “corăbioară” de hârtie de pe lacul (balta) culturii noastre, fiindcă straşnicul exeget n-a făcut nicio nominalizare pentru substantivul “laşitate”. În astfel de condiţii, nimeni nu sare să-ţi dea în cap cu “toporul” replicilor, preferând a spune că “laş” nu-s eu, ci poate vecinul sau “ăl de colo.”

Cu asemenea condiţionări de tot prudente, dl. Nicolae Manolescu nu putea face decât un fel de filosofie. Domnia sa nu se ia la trântă nici cu Platon care în “Republica” vedea un stat adevărat condus musai de aceste spirite luminate : intelectualii. Şi nici cu Lenin, care-i vedea ca pe nişte potenţiali “trădători”, în care nu poţi avea niciodată multă încredere, deşi intelectual era şi el. Criticul literar român “fără fotoliu academic” înşiră ca pe nişte mărgele feluritele epoci cu dictatori şi în care intelectualii s-au tupilat pe unde au putut, dar nu s-au ridicat ca o forţă constatabilă (să protesteze, să cheme la zurbă sau să tragă cu pistolul-n.n.). Cu uşurinţa cu care cuvintele adună în câteva propoziţii decenii şi epoci, domnia sa aminteşte dictaturile lui Franco, Mussolini, Htler, Stalin, Kim Yr –Sen, lăsând şi minţii noastre loc să mai înşirăm destule.

Cum ziceam către domniile voastre, cititorii, nu se prea detaliază straşnica aserţiune din titlu, însă destul ne este imaginea carului cu oale sparte, ca să nu mai facem studii din ce material va fi fost bâta care le-a spart. Nici nu scapă vreun cuvinţel sau vreo virgulă din care să deducem dacă distinsul bărbat întru ale literaturii se include sau nu şi pe domnia sa între fricoşii “iepuraşi” ai istoriei, care s-au ascuns prin tufănele. La finalul scurtului articol, cititorii se văd- “volens-nolens”- îmbrânciţi nemilos pe tărâmul filosofiei. Are rost să ne împotrivim răului şi Celui rău? Nu putem să nu zâmbim de acea “filosofie” a Evului Mediu, care suţinea că “răul e absenţa binelui”. (Atunci cuvântul”satisfăcător ce e? Combinaţie de lipsă şi prezenţă?). Din păcate pentru omenire, răul are o existenţă clară, are reprezentanţi care beau apă şi mănâncă spaghete, există un “prinţ al întunericului”. Mântuitorul binecuvântat spunea clar: “Eu însă vă spun vouă: Să nu staţi împotriva celui rău”(Mt.530) (îl va prăbuşi Dumnezeu, negreşit). Iar “Apocalipsa” încă zice:”Cine-i nedrept, nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce şi mai greu. Cine este drept să facă dreptate şi mai departe. Cine e sfânt, să se sfinţească şi mai mult.”(22.11) La rîndul lui, poporul român, meşter desăvârşit în arta supravieţuirii, zice ritmat: ”cu nebunu nu te pune, nu te pune!”

Şi dacă ne împotrivim răului, când e bine s-o faciem? Nu e bine să-l laşi să se dezvolte cu ce putere are şi apoi abia să te măsori cu goliatul? Când să fim gata de jertfă? Dar, domnule Manolescu, cei care au făcut revoluţii în lume ce-au fost? Muncitori? Boieri? Negustori? Navigatori? Doar intelectuali au fost şi decembriştii, şi studenţii anarhişti care l-au ucis pe Alexandru al II-lea şi Lenin şi Fidel Castro, Moamar Gaddafi libianul şi Che Guevara, Mahatma Gandhi. Ori, plimbându-ne pe “afară” din curtea noastră, tragem cu gândul şi la noi? Dar Bălcescu şi Iancu şi… şi ce-au fost? Nu nişte cugetători?

După cum ne-au învăţat osmanlâii, intelectualii noştri din vremea dictaturii ultime, în ţară tăceau chitic sau aplaudau şi mai scriau despre motani, căţeluşi şi alte “fiare” domestice. Dacă i-a căzut un fir de păr motanului, asta a însemnat că a fost o simbolistică pentru răsturnarea dictatorului. Bucurându-se şi de avantajele celor care aplaudau de zor pe dictator, în exterior se declarau -foarte în şoaptă, desigur- “dizidenţi” sadea. Cu o vorbă, trădau apusul fiind în ţară, lustruind cizma politică de zor şi ţara când ieşeau afară, denigrând “mămăliga inexplozibilă”. Laşitatea pare o atitudine nobilă şi înţeleaptă în comparaţie cu postura duplicitară, ianusiană (Ianus, zeitatea cu două chipuri) ce a fost o caracteristică definitorie a aplaudacilor de ieri şi metamorfozaţi în simboluri ale democraţiei.

Valorosul critic putea spune ceva mai clar lucrurilor, dar decât să-ţi ridici lumea-n cap, mai bine s-o laşi să-şi zdrobească mintea de gheaţa întrebărilor.