Menuţ Maximinian: „CORNEL POP şi rugăciunea cântată” ( Cuj-Napoca, Ed.Eikon, 2010)

Totdeauna am fost de părere că este util să cunoaştem şi să ne preţuim valorile, personalităţile care trăiesc printre noi. Întâi ca un omagiu adus lor, iar apoi ca un exemplu pentru vieţile noastre. Pe acest traiect spiritual se înscrie cartea a tânărului publicist şi scriitor menţionat în titlu, după trei „şedinţe” confesive cu subiectul opului domniei sale. Acum, reputatul dirijor bistriţean priveşte –prin această lucrare- parcursul propriei vieţi, de la altitudinea frumoasei vârste de 70 de ani şi o face cu legitimă satisfacţie şi mândrie.

Intuim că prezentul demers al dlui. Menuţ Maximinian este rezultat al unei „subterane” colaborări între factorii de decizie culturală de la nivelul judeţului -recte preotul şi scriitorul Ioan Pintea, ce prefaţează elogios cartea- şi ceilalţi factori la vedere, rezultând un beneficiu absolut remarcabil pentru cititori.

Întreaga viaţă a prof. şi arhidiaconului Cornel Pop a fost, aşa cum spune –frumos şi adevărat- în prefaţă confratele preot Ioan Pintea, „o ofrandă adusă muzicii corale româneşti”. Închizând ultima filă a cărţii, cititorul tânăr cu deosebire şi mai puţin martor al vremilor trecute se va convinge că aici, în nordul transilvan a trăit un mare dirijor, o personalitate muzicală excepţională şi mai ales un Om cu un înalt simţ al datoriei. Lectorul va putea afla cu amănunte geneza societăţii corale „Andrei Mureşanu” şi prodigioasa ei activitate sub conducerea maestrului, a sutelor de coruri pe care le-a condus precum un sculptor ce preface marmura în operă de artă. Este şocantă mărturisirea domniei sale că a preferat „vocile sănătoase”, -ţărăneşti-muncitoreşti, nealterate de sindromul modelor, pentru a le da strălucire şi biruinţă la cele mai prestigioase concursuri naţionale şi internaţionale. În artă, geniul înseamnă conştiinţa că piatra, lemnul, marmura, tabloul sau omul trebuie ridicate până la un nivel calitativ care să-l satisfacă pe artist. De aceea, calitatea umană prin care maestrul Cornel Pop a ridicat simple coruri la nivelul maximei frumuseţi artistice a fost RIGOAREA. Deşi a activat cu deosebire în judeţul nostru, dl. Cornel Pop îmi aduce aminte de mari dirijori români şi străini, care şi ei au strălucit prin aceeaşi unică virtute, RIGOAREA, însă deosebiţi prin locul unde au trăit: Leonard Bernstein, Arthuro Toscanini, Herbert von Karajan, Sergiu Celibidache. Ei insistau până când orchestra ilustra toate armonicele conform conceptului lor despre artă. Aceasta cerea disciplină, voinţă, pasiune, tenacitate. Perseverenţă, de la dirijor întâi, apoi de la fieare instrumentist al orchestrei. Până la cununile de lauri, marii dirijori sau antrenori sportivi îşi îndrumă şi îşi ceartă cu asprime „ucenicii”. (Venind de la celebra orchestră a Filarmonicii din Viena la cea berlineză, Sergiu Celibidache îi dojenea supărat pe instrumentişti:”Mă, voi cântaţi mai rău decât cei din Viena!”. Oare nu tot aşa făcea Jose Mourinho, Dan Petrescu ori Bela Karoly pentru a face din oameni obişnuiţi stele?)

Un loc aparte din întreaga activitate a maestrului este rezervată de către autorul cărţii activităţii corale religioase a arhidiaconului Cornel Pop. Câte coruri, câte participări ilustre, câtă trudă pe acest tărâm, cu deosebire după 1989, nu pot închide întrânsele smeritele cuvinte! Ce glorie este a sluji pe Dumnezeu, Împăratul istoriei şi al veacurilor! Şi încă frumos este a-i face şi pe alţii slujitori ai lui Dumnezeu, să le dăltuieşti cu migală glasurile spre a înălţa cântare îngerească în dumnezeieştile lăcaşuri. O cântare frumoasă sensibilizează sufletul, dă aripi şi te poate aduce mai aproape de Dumnezeu. Există cazuri faimoase. Cuvântul, muzica religioasă şi icoana sunt vectori de comunicare cu divinitatea. Nu lipsesc în carte prilejurile de observaţie melancolică asupra declinului energic al activităţilor corale, într-o societate care şi-a degradat de altfel toate valorile (economia, cultura, armata, iubirea, familia).

Menuţ Maximinian redă cu talent şi remarcabile detalii parcursul vieţii maestrului, născut într-o familie de gospodari evlavioşi din Corni, comuna Bicaz, ce au transmis şi celor cinci fii ai lor comoara dragostei de Dumnezeu, din care coboară toate virtuţile oamenilor mari. Nu e de mirare că în oraşul Bistriţa slujeşte lui Dumnezeu fratele arhidiaconului CORNEL Pop şi părintele LUCIAN Pop de la Biserica „Doctorii fără de arginţi…” a Spitalului-sanatoriu TBC, unul din cei mai dragi preoţi sufletului meu şi despre care am scris elogios nu de mult. Cuvântul conteneşte cu sfială din drumul său, lăsând cititorului plăcerea să descopere o remarcabilă personalitate muzicală a spaţiului nord-transilvan, căruia merită să-i arătăm preţuirea noastră. Un binemeritat cuvânt de preţuire autorului cărţii care a reuşit să închidă în paginile volumului său refelexe majore ale unei vieţi artistice exemplare. Şi neobositului preot şi scriitor Ioan Pintea. Călduroase fekicitări tuturor factorilor care au făcut posibil acest gest cultural.